„A existat oare «Micul Paris»?“

Joi, 17 septembrie 2009, Muzeul Municipiului Bucureşti a fost gazda unei sesiuni de comunicări, desfăşurate sub auspiciile Academiei Române, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor. Manifestarea a reunit nume de marcă, între care amintim: acad. dr. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, acad. dr. Răzvan Theodorescu, conf. univ. dr. Panait I. Panait, prof. univ. dr. Radu Vergati, prof. univ. dr. Ioan Opriş. Evenimentul a fost organizat cu prilejul aniversării a peste cinci secole de la prima atestare scrisă cunoscută a Bucureştiului.

Seria celor 19 intervenţii ale participanţilor, moderate de conf. univ. dr. Panait I. Panait şi muzeograful Dan Falcan, care vor fi cuprinse într-un volum ce urmează a fi lansat cât de curând, a fost deschisă de dr. Ionel Ioniţă, directorul Muzeului Municipiului Bucureşti.

Prezent la eveniment, prof. univ. dr. Ioan Bulei, directorul Institutului de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, a susţinut o alocuţiune sub semnul unei întrebări retorice - „A existat oare «Micul Paris?»“ -, din care merită a fi reţinute câteva aspecte: „Denumirea de Micul Paris nu ne-am dat-o noi, ci ne-au dat-o alţii. Ea a fost dată la sfârşitul veacului al XIX-lea, începutul celui de-al XX-lea. A fost numit astfel pentru că, dacă părăseai strada şi intrai în casele Bucureştiului, întâlneai o decoraţie şi un mobilier care îţi aduceau aminte de Paris, întâlneai conversaţii în limba lui Voltaire, în lumea politică românească de atunci (după calculele mele, între 1866-1916), din 141 de miniştri 101 îşi făcuseră studiile la Paris. Limba franceză se folosea şi în diplomaţie. Mai apoi, toate conversaţiile regelui Carol erau în limba franceză. Era o situaţie de aşa natură încât te îndemna să crezi că eşti într-o lume care dacă nu franceză, în orice caz într-o lume franţuzită. E de-ajuns să ne referim la numeroasele ziare care apăreau în Bucureşti, la librăriile care aveau carte franceză, la hotelurile în stil francez. Influenţa franceză este dominatoare şi în administraţia locală. Unii vizitatori au fost impresionaţi de ceea ce au găsit în Bucureşti, alţii au văzut în el Orientul. A existat, până la urmă, nu neapărat «Micul Paris», a existat eternul Bucureşti care s-a lăsat influenţat de alţii şi aceste influenţe erau văzute de străini ca venind de la ei şi aveau impresia că sunt la ei acasă. Dacă ar fi rămas mai mult printre noi, s-ar fi convins de contrar.“

„Mahalaua, sufletul Bucureştiului“

Despre mahalalele Bucureştiului, ca parte a oraşului şi nu în sens peiorativ cum s-a înţeles mai târziu, a vorbit prof. dr. Petre Ignat, de la Universitatea „Dimitrie Cantemir“. Mahalaua era animată de un spirit vivace, sănătos, unde se cultiva cea mai pură tradiţie românească, fapt care i-a inspirat în reportajele lor pe Brunea Fox, Nicolae Carandino şi fotoreporterii din acea vreme.

„Generalul Ioan Odobescu spunea că vraja s-a născut întotdeauna în grădina din faţa casei. Bucureştiul avea această particularitate. Nu exista casă fără flori, fără grădini. Pe dealul Văcăreştilor erau case cu trandafiri şi chiar se numea raiul trandafirilor, iar obiceiul pământului era că cel care oprea la poarta unei gospodării era invitat la o dulceaţă de trandafiri sau de nuci. Acel deal al Trandafirilor ducea la un alt deal, unde un poet, cam răzvrătit pentru vremurile acelea, avea să-şi construiască o casă şi o grădină, ajutat de locuitorii din zonă. E vorba de dealul Mărţişorului şi de casa lui Arghezi. Mai sus era faimoasă locantă a lui Costică Mandravela, mai precis pe locul unde este astăzi Big Berceni. Acolo se întâlneau sâmbăta undiţarii, amatorii de peşte, avându-l ca staroste declarat pe Ion Brătescu Voineşti. Despre această zonă s-a scris mult, mai ales despre vinurile care se fabricau la Şoseaua Viilor“, arată prof. dr. Ignat.

Profesorul aminteşte despre articolele lui George Potra despre pavilioanele de cărţi de pe cheiul Dîmboviţei, unde „găseai, de regulă, pe marii cărturari, care de două ori pe săptămână făceau o vizită anticarilor. Aş aminti aici pe tatăl lui Grigore Moisil, Constantin Moisil, pe Ţiţeica sau Iorga. Ziarul „Adevărul“ a scris mult despre Capitală şi mahalalele sale şi, din articolele publicate, reieşea bucuria bucureşteanului de a trăi, de a se bucura de bucuria altora, firesc, într-o gâlceavă care se termina cu o împăcare generală. Asta era ceea ce se numea mahala, dar era sufletul Bucureştiului“, încheie profesorul.

De la Tocilescu la Marea Unire

În cuvântarea sa, prof. Paul Grigoriu a arătat câteva aspecte mai puţin cunoscute despre activitatea academicianului Grigore Tocilescu, despre care a afirmat că „a fost un deschizător de drumuri pentru istoria modernă a Capitalei, care şi-a îndreptat privirea asupra Bucureştiului atunci când a lucrat la marele dicţionar geografic al României în cinci volume. Atunci a sesizat că în domeniul arheologiei erau foarte puţine cercetări. De asemenea, a sesizat că despre istoria oraşului Bucureşti nu sunt relatări decât despre domnitorii din sec. al XIV-lea, al XV-lea. Tocilescu este cunoscut şi ca folclorist, cunoştinţe pe care le-a folosit în relatările despre oraş.“

Un om ale cărui preocupări s-au concentrat îndelung asupra cercetării Bucureştiului şi ale cărui cărţi, studii, articole sunt valoroase pentru că deschid întotdeauna noi direcţii de cercetare pentru alţi istorici este Virgil Teodorescu, care a vorbit despre monumentele de for public. În finalul cuvântului său, scriitorul a ţinut să precizeze: „Suntem în momentul premergător anului 2018, an care ar fi trebuit să fie preocuparea noastră de zi cu zi. Nu există la ora actuală un comitet naţional care să aibă un program pentru sărbătorirea centenarului Marii Uniri. Un monument dedicat acestei sărbători reclamă de multe ori chiar decenii. Dau un singur exemplu, în 1921 aviatorii, prin Atanasiu şi alţii, au iniţiat acţiunea de ridicare a monumentului şi de-abia la 20 iulie 1935 s-a putut aduce în forul public acest monument. Acum ne aflăm la mai puţin de un deceniu în faţa acestui eveniment, iar pentru realizarea monumentului fiecare trebuie să fie contribuţie materială şi morală. Deocamdată, nu ne găsim în situaţia de a fi părtaşi la centenarul Marii Uniri care va veni.“

Faţa Capitalei de astăzi

Prof. Miliana Şerbu, secţia asistenţă religioasă a Direcţiei Generale de Informare şi Relaţii Publice, din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor, a făcut o radiografie a Capitalei de astăzi, cunoscută sub sintagma „Micul Paris“, o formulă cam uzitată, „încearcă să-şi păstreze identitatea care îi conferă statutul de Capitală europeană. În ultimii 20 de ani care ar fi trebuit să însemne construcţii şi restaurare, după perioada comunistă, a fost un adevărat dezastru pentru dezvoltarea urbanistică, pentru păstrarea şi revigorarea valorilor patrimoniale care scăpaseră de buldozerele epocii de aur. Bucureştiul agonizează la cei 550 de ani de atestare documentară sub povara incompetenţei şi indiferenţei primarilor, arhitecţilor şi dezvoltatorilor pentru care oraşul a fost şi este doar o sursă de venituri în folos personal şi atât. Sufocat de o populaţie eterogenă, majoritatea venită înainte şi după 1989 aici, din alte zone ale ţării, în căutarea resurselor financiare, Bucureştiul suferă de lipsa acută de atitudine civică a celor ce-l populează şi care fie din inconştienţă, fie din absenţa unei culturi minime sau din neputinţă, nu realizează prăbuşirea estetică, funcţională şi socială a urbei. Un oraş care în momentul de faţă ar trebui să concureze cu celelalte capitale europene este copleşit de mizerie, prost gust şi nesimţire, aşa cum mulţi dintre noi nu şi-ar fi imaginat nici în cele mai negre previziuni.“