„Academiile monahale“ întemeiate de Sfântul Paisie de la Neamţ

La 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina, începea pelerinajul pământesc al Sfântului Paisie de la Neamţ. Era al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protopopului Ioan Velicikovski, protopop al Poltavei, o familie care ajunsese la a treia generaţie de preoţi în familie.

În timpul studiilor la Academia Teologică din Kiev - şcoală înfiinţată de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1646) - Petru Velicikovski are revelaţia faptului că toată învăţătura creştină este rezumată în porunca iubirii şi, de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Hotărăşte apoi să urmeze o vieţuire creştină autentică, intensă. Astfel, începe căutarea unui îndrumător, a unui părinte duhovnicesc îmbunătăţit. Drumurile l-au purtat până la mănăstirile din Muntenia, unde a cunoscut chipuri de monahi cu viaţă sfântă, iar mai apoi la Muntele Athos, unde începe o intensă activitate de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi unde este descoperit ca un mare părinte duhovnicesc, devenind o atracţie pentru numeroşi ucenici. La Muntele Athos, Sfântul Paisie a stat până în anul 1763, când, la vârsta de patruzeci şi unu de ani şi după şaptesprezece ani de şedere neîntreruptă în Sfântul Munte, o porneşte, împreună cu întreaga obşte de ucenici şi cu toate cărţile adunate, spre Ţările Române.

Limanul dorit. Moldova

După o încercare nereuşită de a se stabili la Schitul VĂRZĂREŞTI din Muntenia, Paisie se instalează, împreună cu toată obştea sa, la Mănăstirea DRAGOMIRNA, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. Din acest moment şi până la moarte, Paisie va fi stareţ de mănăstire, păstor de suflete şi cărturar neobosit.

În foarte scurt timp, organizează la Dragomirna o obşte de tip athonit, având drept scop principal progresul monahilor pe calea înduhovnicirii, prin asceză, comuniune în Sfânta Liturghie şi, mai cu seamă, prin rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus. Aici, scrie Aşezământul de la Dragomirna în care, în optsprezece capitole cu tot atâtea puncte distincte, sunt limpede formulate toate obligaţiile călugărilor trăitori în mănăstire, precum şi regulile care să le facă posibilă convieţuirea în armonie. Într-un anume sens, în textul acestui Aşezământ reapare modelul paisian de desăvârşire, modelul de călugăr-om mort pentru lume şi reînviat pentru Dumnezeu. Un om transfigurat prin îndumnezeire, model pe care Paisie îl căutase toată tinereţea într-un învăţător şi pe care, fără a-l fi găsit, avea să-l întruchipeze el însuşi de acum încolo pentru ucenicii săi. Călugărul trăitor în obştea paisiană trebuia să accepte o sărăcie absolută, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, să petreacă în ascultare desăvârşită faţă de duhovnic şi de stareţ, să fie primul slujitor al celorlalţi şi ultimul în a-şi purta de grijă şi să caute necontenit întâlnirea cu Dumnezeu prin participarea continuă la pravila de biserică, la pravila de chilie şi prin citirea Sfintelor Scripturi.

Noutatea pe care o aduce Stareţul Paisie în tradiţia monahală este introducerea trăirii isihaste şi a practicii Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte. Până la el, această rugăciune era considerată un mărgăritar aparţinând doar vieţii în pustnicie, iar coborârea minţii în inimă, o practică imposibil de deprins fără o călăuză extrem de experimentată. Paisie invită pe toată lumea, monahi sau mireni, indiferent de existenţa unui ghid sau nu, să se apropie de această rugăciune şi să o rostească neîncetat. Mai mult, el consideră educaţia metodică drept o condiţie a elevării spiritului. Din poziţia sa de stareţ-păstor se ocupă de instruirea monahilor, instaurând o tradiţie a predicilor de seară. De la începutul postului Crăciunului (15 noiembrie) şi până în sâmbăta lui Lazăr (adică, până la intrarea în Săptămâna Patimilor), Paisie îi cheamă pe călugări în trapeză şi, seară de seară, le citeşte fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi, scrise de obicei în greacă, pe care apoi le tălmăceşte pe loc, le explică, le exemplifică, le găseşte un rost în viaţa de zi cu zi a mănăstirii. Ucenicii ascultă, întreabă, primesc răspunsuri şi, mai ales, ţin minte. O seară discuţiile au loc în slavonă, altă seară au loc în română. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniţi în toate serile. Prin discuţii, monahii se apropie mai mult de adevăr. O veritabilă grădină a lui AKADEMOS, slavono-română, hrănindu-se din texte greceşti, în nordul Moldovei!

Este momentul în care Paisie hotărăşte să renunţe la corectarea textelor slavone după versiuni mai vechi tot slavone, şi stabileşte confruntarea lor direct cu originalele greceşti. Nemulţumit şi de aceasta, stareţul începe să-şi pună problema, dacă nu cumva soluţia de limpezire a sensurilor din aceste texte ar fi o traducere cu totul nouă. În jurul lui se strâng călugări cultivaţi, copişti, elinişti, slavonişti de elită, o adevărată echipă de lingvişti care avea să constituie nucleul Şcolii de Traducători de mai târziu de la Neamţ.

Sfântul Paisie se mută, cu cei 200 de ucenici, la Mănăstirea Secu

Paisie însuşi munceşte enorm. Ziua şi-o dedică ucenicilor, noaptea cărţilor. Urmează acelaşi program de asceză fantastică deprins la Athos. Ucenicii, şi ei, sunt cu totul absorbiţi nu numai de rugăciune, ci şi de muncă.

Scutită de taxe, mănăstirea se întreţine singură, lucrându-şi ogoarele, viile, vânzând lucrul de mână al monahilor. În plus, obştea monahală întreţine pe propria cheltuială o casă de oaspeţi, un spital şi oferă găzduire oricui, oricât de mult timp; săracilor şi bătrânilor bolnavi, chiar până la sfârşitul vieţii. Dar mănăstirea este sub timpuri şi un singur lucru nu poate fi reglat prin Aşezământul stareţului: mersul istoriei.

După doisprezece ani de linişte, asupra Dragomirnei şi a stareţului Paisie se abate din nou prigoana catolică, de astă dată sub chip austriac. În urma unui nou conflict ruso-turc (războiul de şase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman oferă împărătesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plată pentru ajutorul oferit împotriva ruşilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdicţia catolică a Vienei, iar Paisie se mută împreună cu două sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775.

La Secu, obştea paisiană avea să păstreze aceeaşi rânduială athonită şi ritmul de viaţă ca la Dragomirna. Aşezământul lui Paisie rămâne în vigoare şi aici şi guvernează fiecare zi de existenţă o obştii. Cei patru ani care aveau să urmeze aveau însă să fie ani de luptă cu sărăcia şi nevoile de tot felul. Prea mică pentru o comunitate de sute de monahi, mănăstirea nu poate oferi destul spaţiu, iar ucenicii se văd nevoiţi să locuiască câte şase, opt sau chiar zece în chilii de câte doi. Faima lui Paisie de erudit şi stareţ ales îi aduce necontenit noi ucenici la poarta mănăstirii. Aceştia vin din toate neamurile ortodoxe şi chiar din neamuri necreştine sau sunt botezaţi de curând (ruşi, bulgari, greci, sârbi, moldoveni, munteni, albanezi, evrei creştinaţi). Noii veniţi sunt nevoiţi să îşi construiască chilii în afara mănăstirii pe care le lipesc cu lut cu mâinile goale şi le agaţă de stânci, precum cuiburile de păsări. Proviziile de alimente şi de lemne ajung foarte greu până la mănăstire pe valea îngustă a râuleţului Secu, iar iernile cu multă zăpadă izolează cu totul obştea pe multe luni.

La Mănăstirea Neamţ

Toate acestea îl fac pe stareţ să apeleze la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care îl roagă să sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul găseşte însă, împreună cu mitropolitul de atunci al ţării, GAVRIIL, soluţia de a strămuta întreaga obşte paisiană la Mănăstirea Neamţ - lăcaş mai spaţios, cu mult mai bogat şi legat prin drumuri mai abordabile de restul ţării. Împotriva voinţei sale, aşa cum stau mărturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Paisie acceptă strămutarea întregii lumi create de el, de la Secu la Neamţ. Lăsându-şi însă în urmă, la Secu, o bună parte din ucenici, stareţul se simte dator să le poarte de grijă şi acestora, şi pentru aceasta unifică cele două mănăstiri sub aceeaşi stăreţie, rânduială care va fi păstrată mult după dispariţia lui, până în 1950.

Pe poarta Mănăstirii Neamţ intră la 14 august 1779. Aici va rămâne ultimii săi cincisprezece ani de viaţă. În acest răstimp va valorifica toată experienţa sa de monah, stareţ şi lingvist, şi ca rezultat, Neamţul va ajunge în această perioadă cea mai înfloritoare citadelă a Ortodoxiei din estul Europei. Experienţa sa de organizator străluceşte în crearea unei obşti de isihaşti la fel de activi pe tărâmul rugăciunii, cât şi al muncii. Mănăstirea întreţine ateliere, case de oaspeţi, spital, îşi administrează şi îşi lucrează ogoarele, viile, livezile, îşi îngrijeşte turmele, îşi asigură traiul sieşi şi multor altora, aflaţi în nevoie.

Paisie aduce în biblioteca mănăstirii, din toate colţurile lumii, cărţi dintre cele mai diferite: de la Vieţile Sfinţilor şi fragmente din Filocalia până la tratate de matematică, fizică şi scrierile lui Voltaire. Gramaticile şi lexicoanele slavoneşti şi greceşti sunt nelipsite din bibliotecă şi din chilia stareţului. În jurul său se formează o şcoală de traducători care dăruieşte atât Bisericii Române, cât şi celei Ruse versiuni în limbile proprii, română şi slavonă, ale tuturor textelor patristice importante din tradiţia greacă bizantină. Şcoala are elinişti şi slavonişti de elită, pregătiţi chiar în mănăstire sau trimişi pe cheltuiala obştii la studii în Bucureşti. Din Neamţ pornesc spre toate centrele mari ortodoxe răsăritene copii ale acestor traduceri. Copiştii mănăstirii nu lasă o clipă pana din mână. Paisie însuşi lucrează noapte după noapte până la surmenaj şi slăbirea accentuată a vederii, renunţând adesea şi la obişnuitele trei ore de somn. Încununarea acestei lupte cu timpul şi cu propriile puteri avea să fie traducerea inegalabilă a FILOCALIEI greceşti în slavonă. Din cele treizeci şi şase de capete ale Filocaliei greceşti, el reuşeşte să traducă douăzeci şi patru în slavonă. Are bucuria să le vadă publicate, cu doar un an înainte de moartea sa, în 1793. Apăreau sub titlul DOBROTOLJUBJE, în patru părţi şi două volume, la Sankt Petersburg.

Sfătuitor modest şi iubitor, până în ultima clipă

Bătrân, bolnav, purtând de ani de zile, pe toată partea dreaptă a trupului, răni datorate anilor de cruntă sărăcie din Athos, stareţul Paisie, devenit o legendă vie, primeşte vizitatori de toate rangurile şi de pretutindeni. În 1791, în timpul ocupaţiei ţariste din Moldova, arhiepiscopul GRIGORIE SEREBRENIKOV al EKATERINOSLAVULUI soseşte la Neamţ cu suita. El îl învesteşte pe stareţul Paisie cu rangul de arhimandrit. Cu toate acestea, cel care fugise în tinereţe chiar şi de vrednicia preoţiei rămâne până la moarte acelaşi sfătuitor modest al ucenicilor şi primul slujitor al tuturor.

Deşi aproape orb, încearcă să corecteze din traducerile sale până în ultima clipă a vieţii sale. Hirotoneşte cât mai mulţi preoţi în interiorul obştii pentru a nu lăsa turma fără păstori învăţaţi. Apoi, după doar o săptămână de boală, în prima zi din postul Crăciunului din anul 1794, miercuri, 15 noiembrie, moare aşa cum a trăit: înconjurat de cărţi şi de ucenici.

Mormântul său, aflat în partea dreaptă a naosului bisericii mari din Mănăstirea Neamţ, reprezintă şi astăzi un loc de pelerinaj pentru clerici, laici, tineri, bătrâni, ortodocşi sau nu, români şi de alte neamuri. Candela aflată pe mormânt nu se stinge niciodată. Ea este necontenit reaprinsă de ucenici fără nume, care, la două veacuri distanţă, se strâng încă în jurul iubitului lor stareţ.

(n.r.: În ediţiile de sâmbătă, 12 noiembrie 2011, şi luni, 14 noiembrie 2011, a fost prezentată pe larg perioada ucraineană, muntenească şi athonită a vieţii Sfântului Paisie Velicikovski, de la Neamţ.)