Amintiri din trecutul Bisericii vâlcene

Războiul purtat pentru cucerirea independenţei de stat a constituit unul dintre cele mai însemnate evenimente din istoria poporului nostru. Întreaga suflare românească, animată pentru o ţară liberă şi independentă, a fost alături de soldaţi, contribuind, după putinţă, la echiparea armatei, aprovizionarea ei şi la îngrijirea răniţilor. Ca de multe alte ori în istoria neamului, Biserica, prin episcopii, preoţii şi monahii ei, a răspuns prompt, identificându-se cu idealurile naţionale, cu năzuinţele acestui popor vitregit de soartă.

Dându-şi seama de importanţa evenimentului, foarte mulţi slujitori ai bisericilor, alături de călugării şi călugăriţele din aşezămintele monahale, au însoţit ostaşii pe câmpul de luptă, slujind fie ca infirmieri şi brancardieri, fie ca preoţi militari. În acele momente de răscruce, judeţul Vâlcea, înzestrat cu 409 aşezăminte de cult, deservite de 262 de preoţi, şi-a făcut pe deplin datoria faţă de patrie şi fiii ei, căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării şi libertatea ei. În cele ce urmează, vom prezenta atitudinea Bisericii vâlcene faţă de războiul din 1877-1878.

Episcopul Atanasie Stoenescu, cel care a binecuvântat soldaţii români la Corabia

O prezenţă destul de luminoasă între slujitorii eparhiei a fost cea a episcopului Atanasie Stoenescu, care, prin îndemnuri adresate clerului, a sprijinit armata română, devenind un exemplu de muncă, de organizare şi înaltă exigenţă morală. A rămas în memoria poporului ca episcopul care a binecuvântat soldaţii români la Corabia, când armatele au trecut peste Dunăre. Contribuţia sa a fost deosebită, clerul vâlcean şi credincioşii strângând ofrande pentru front şi îngrijind răniţii sau ajutând spitalele cu bolnavi. În repetate rânduri, a adresat circulare şi dispoziţii protoiereilor şi preoţilor din eparhia sa, pentru a-şi "pune toate silinţele" şi organiza acţiuni creştineşti, spre "a veni în ajutorul acelor care se luptă şi suportă sarcinile" războiului. Într-una din circularele sale, consemna "Ţara noastră, care de mai multe secole a suferit şi suferă barbarismul musulman, văzând că nu găseşte un alt mijloc de scăpare, ci numai în viguroasele braţe ale fiilor săi, i-a chemat pe toţi la arme… pentru a lupta contra barbarismului inamic spre a-i da liniştea şi drepturile antice".

Pentru ridicarea moralului celor de pe front şi a celor rămaşi la vatră, Atanasie scria broşuri cu rugăciuni, mijlocind ca "Bunul Dumnezeu să trimită ajutorul său cel ceresc… ostaşilor şi tuturor românilor, ca să iasă triumfători din această luptă". În acest sens, a tipărit aproximativ 2.000 de cărţi, cu rugăciuni în caz de război, pe care le-a împărţit în cele cinci protopopiate, preoţilor şi credincioşilor. Tot la iniţiativa sa, s-au organizat slujbe şi procesiuni speciale în bisericile din judeţ, pentru "izbăvirea de varvari" şi "dezrădăcinarea tuturor păgânilor".

Pentru activitatea sa plină de abnegaţie şi patriotism, vlădica a fost recompensat de regele Carol I cu distincţia "Ordinul Steaua României în grad de comandor", la 27 martie 1878. Referindu-se la pilda înaltului ierarh, ziarul "Vocea clerului", din 2 octombrie 1877, menţiona: "Şi altădată noi am avut plăcuta ocaziune de a arăta cât de bine a ştiut acest demn arhipăstor să împlinească datoriile sale de episcop şi român, şi felicităm din suflet şi cu toată sinceritatea pe bravii olteni, că posedă un arhiereu de care pot fi mândri, împreună cu ţara întreagă (…). Vlădica Atanasie poate servi de model, cum poate şi trebuie să se arate un cap al Bisericii la înălţimea unor împrejurări aşa de grave precum sunt acelea în care ne aflăm astăzi".

Preotul Mihalache Nicolaescu din Drăgăşani

În activitatea caritabilă întâlnim şi pe preotul Mihalache Nicolaescu din Drăgăşani, sub îndrumarea căruia s-a organizat un spital în incinta Şcolii de băieţi din comună, pentru soldaţii bolnavi şi răniţi aduşi de pe front. Pentru implicarea sa este deosebită adresa către Prefectură, de la 1 decembrie 1877, prin care se consemna "că la spitalul înfiinţat în comuna Drăgăşani, pentru soldaţii români răniţi şi convalescenţi, s-au făcut mai multe ofrande de diferite preţuri, întrecându-se fiecare cetăţean după puterea sa şi în tot modul a uşura suferinţele acestor martiri ai României. Subsemnatul, alăturându-vă o listă de cei care au meritul a-şi scrie numele respectiv, vă rog să binevoiţi a face să li se aducă publice mulţumiri pentru filantropica faptă". Pentru că ştia bine aşezările din sudul judeţului şi în jurul Drăgăşanilor, Nicolaescu a cutreierat localităţile din această zonă şi, cu sprijinul preoţilor, încuraja pe cei rămaşi acasă, strângând obiecte şi bani pentru a atenua suferinţele celor aflaţi în spital. Ca bun coordonator al acestei acţiuni filantropice, numai din Drăgăşani va reuşi să strângă suma de peste 200 lei, în afară de "efectele textile şi alte obiecte necesare răniţilor". La apelul său, mai mulţi cetăţeni din Drăgăşani au primit de bună voie câte unul şi doi soldaţi în casele lor, oferindu-le "nutrimentul şi toate cele necesare". Merită notat că alături de el şi-au mai adus contribuţia pentru sprijinul ostaşilor preotul Matei din Nemoiu, maica Teofana Ionescu de la Mănăstirea Hurezu, preotul Nicolae B. din Prundeni, preotul Barbu Fotescu din Verdea şi Simion Stănescu din Drăgăşani.

Rolul aşezămintelor monahale în Războiul de Independenţă

Un rol deosebit de important l-au avut aşezămintele monahale, folosite ca spitale pentru soldaţii răniţi pe front. Când judeţul Vâlcea nu a mai avut unde să găzduiască prizonierii turci, episcopul râmnicean a aprobat să fie primiţi în încăperile mănăstirilor Bistriţa, Hurezi, Mamu şi Şerbăneşti. Dintr-un raport, scris la 12 februarie 1878, de protoiereul Haralambie către episcopul Atanasie, vedem că "s-au împărţit astfel de prizonieri pe la unele mănăstiri şi schituri din acest judeţ, adică peste 400 de soldaţi turci la sfânta Mănăstire Bistriţa, 200 la Schitul Mamu şi 150 la Schitul Şerbăneşti".

După o lună, la 14 februarie 1878, arhimandritul Orest anunţa episcopia că la Bistriţa s-a instalat un "detaşament de peste 500 de prizonieri escortaţi şi conduşi de câţiva soldaţi români". În aceste împrejurări, la 23 martie 1878, medicul spitalului din Mănăstirea Hurezi, cercetând starea celor 500 de prizonieri turci şi a celor 100 de ostaşi români pentru pază aflaţi la Mănăstirea Bistriţa, a propus ca 100 de prizonieri turci "să se transfere la Mănăstirea Arnota, pentru şedere şi culcare şi, la timp de mâncare, pot veni la Bistriţa, fiind depărtarea foarte mică şi o asemenea preumblare fiind foarte sănătoasă pentru sănătatea lor". Epidemia de tifos izbucnită printre prizonieri a făcut victime şi în rândul călugărilor, la 26 martie 1878 încetând din viaţă doi monahi. Într-o scrisoare din 17 aprilie 1878, superiorul Mănăstirii Orest Baldovin menţiona că odată cu plecarea prizonierilor turci a încetat epidemia şi la mănăstire s-a format un depou de îmbrăcăminte întreţinut de 200 de soldaţi. Tot în urma aprobării episcopului, la solicitarea autorităţilor judeţene, pentru armată, în casele bolniţei episcopiei a fost încartiruit "un batalion de miliţieni", iar mai târziu, în chiliile bolniţei, s-a înfiinţat un spital pentru răniţi. Generozitatea cu care au fost trataţi prizonierii turci reiese din declaraţia generalului Halmec Paşa, fost aghiotant al lui Osman Paşa, care menţiona la repatriere: "Nu zic alta decât că atât eu cât şi compatrioţii mei, ofiţeri şi soldaţi, ducem cu noi cea mai vie amintire şi cea mai caldă recunoştinţă pentru purtarea voastră blândă, umană, binevoitoare şi cavalerească, cu care ne-aţi primit şi tratat în tot timpul în care am avut prilejul să stăm între voi".

Slujbe de pomenire pentru martirii neamului şi credinţei ortodoxe

Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a dispus ca în lăcaşurile de închinare, ani de-a rândul, să se pomenească la sfintele slujbe numele eroilor căzuţi la datorie pentru dobândirea independenţei. În fiecare biserică au fost aşezate, la loc de cinste, liste cu numele şi prenumele celor care au căzut pentru independenţa patriei.