Armonie, dăruire, responsabilitate şi slujire în Biserică

Preoţia este în Biserică perpetuarea slujirii întru putere şi demnitate a succesiunii apostolice, fără să se întrerupă vreodată. Ea izvorăşte din prezenţa Mântuitorului Hristos care ne cheamă la sfinţenie, odrăslind deopotrivă arhierei, preoţi şi sfinţi "Ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13, 8). În virtutea acestui fapt, Domnul oferă harul său celor chemaţi pentru a săvârşi Sfintele Taine, pentru mântuirea credincioşilor, împărtăşindu-l persoanelor "alese" printr-o consacrare a punerii mâinilor (I Timotei 4, 14).

Întrucât hirotonia în sine presupune o alegere, episcopul învestit de Dumnezeu cu harul arhieriei are îndatorirea să ia aminte să "Nu pună degrabă mâinile peste nimeni, pentru a nu se face părtaş la păcate străine" (I Timotei 5, 22). De asemenea, el are obligaţia să vegheze ca alegerea candidatului la hirotonie să fie conformă cu chemarea Domnului pentru primirea unei misiuni de îndeplinit, de care depinde soarta sau destinul veşnic al altor fiinţe omeneşti. Pentru această lucrare, episcopul are nevoie de o vedere interioară pentru receptarea mesajului divin ca hirotonia pe care o exercită să fie semnul văzut prin care se pecetluieşte în mod obiectiv acest mesaj, transformându-l dintr-o slujire într-o răspundere (pr. prof. Ioan G. Coman, "Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi", în "Studii teologice", 1949, nr. 9-10, pp. 753-757. Vezi şi pr. prof. Ioan G. Coman, "Sublimul preoţiei creştine", extras din "Studii Teologice", VII, ş1940ţ, vol. I, p. 11). Punând în evidenţă aceste sarcini care revin unei misiuni încredinţate de Dumnezeu episcopului, dorim să subliniem în primul rând conştiinţa eclesială care trebuie să aibă prioritate în responsabilitatea lui. "Dacă vestesc Evanghelia nu-mi este laudă, pentru că stă deasupra mea datoria. Căci, vai mie, dacă nu voi binevesti!" (I Corinteni 9, 16).

Episcopul trebuie să fie "figura Christi"

Responsabilitatea episcopului are ca obiect direct mântuirea sufletească a preoţilor şi a credincioşilor, pentru care va răspunde înaintea Dreptului Judecător de sufletele celor ce se pierd din vina lui. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate creştinilor proveniţi dintre evrei se găsesc aceste obligaţii: "Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama - ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, lucru care nu ar fi spre folosul vostru" (Evrei 13, 17). Cu alte cuvinte, între măreţia slujirii arhiereşti şi măsura responsabilităţii, e o relaţie directă (pr. prof. D.I. Belu, "Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel", în "Studii Teologice", VII ş1955ţ, nr. 9-10, pp. 555-556).

Evident, pentru a înţelege în ce constă răspunderea arhierească, trebuie să ne referim întotdeauna la lucrarea mântuitoare a Domnului, care o precede şi de care se leagă în mod intim. Astfel, slujirea arhierească se referă la mântuirea adusă de Mântuitorul Hristos, fiind cel mai mare bun. În acest sens, datoria episcopului este să pună o infinită seriozitate şi pasiune în lucrarea sa, pentru a se mântui pe sine şi pe cei ce îl ascultă (Timotei 4, 16). El trebuie să continue lucrarea arhierească a Mântuitorului Hristos, adică să-şi însuşească "duhul" vieţii Lui. În acest caz, episcopul trebuie să facă din propria lui fiinţă un tron al slavei lui Dumnezeu pentru a ajunge la conformitatea cu rolul de mijlocitor între oameni şi Domnul. Dacă episcopul n-a ajuns la conformitatea cu Hristos şi mintea lui nu e luminată de Sfântul Duh, el lucrează din motive omeneşti şi oricând poate rătăci în mânuirea puterii dumnezeieşti, care, în loc să-i fie de folos, îi devine ostilă. Aşadar, episcopul trebuie să fie: figura Christi, imagine fidelă a lui Hristos, care poartă, prin natura demnităţii dobândită la hirotonie, însemnul apartenenţei sale la sacerdoţiul lui Hristos, într-o formă obiectivă şi funcţională. Datoria lui este să ajungă la o prezenţă a harului în sufletul său, la unirea fiinţei sale însăşi cu darul ce i s-a încredinţat. "Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii"

(I Timotei 4, 14). Modelul său trebuie să fie Mântuitorul Hristos spre care să-şi aţintească ochii permanent. În felul acesta, el îl va cunoaşte pe Domnul şi puterea învierii Lui şi va fi primit părtaş la patimile Lui şi la asemănarea cu moartea Lui (Filipeni 3, 10). De fapt, episcopul, când slujeşte Sfânta Liturghie, are înainte şi în faţa ochilor pe Mielul lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să-i sugereze totdeauna îndemnul la jertfă şi dăruire. Sfântul Pavel mărturiseşte lui Timotei, ucenicul său: "Eu de acum mă jertfesc" (2 Timotei 4, 6), iar Sfântul Grigorie de Nazianz, preluând această idee, îi dă un sens imperativ: "Nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de sacrificiu şi de marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca vie şi sfântă jertfă" (Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. II, cap. XCV).

Armonia dintre preoţi şi episcop

Tot în sensul celor arătate, trebuie să precizăm faptul că şi preoţii trebuie să stea în relaţie cu episcopul lor în mod eclesial, precum spune Sfântul Ignatie Teoforul: "De aceea şi voi trebuie să mergeţi împreună cu voinţa episcopului", ca să fiţi uniţi cu el precum "coardele cu chitara". În felul acesta, Iisus Hristos este preamărit "în unirea voastră şi în dragostea voastră armonioasă". Aşadar, îndeamnă Sfântul Teofor, "fiecare din voi să fiţi în cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului său". Deci, concluzionează sfântul: "Vă este, dar, de folos să fiţi într-o unire fără prihană, pentru ca să aveţi pururea parte şi de Dumnezeu" (Sfântul Ignatie Teoforul, "Epistola către Efeseni" 4, 1-2, în PSB I, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 158-159). De fapt, numai în această unire dintre episcop şi întreaga Biserică rugăciunile euharistice au putere înaintea lui Dumnezeu (Idem, "Epistola către Efeseni" 5, 2), aşa cum subliniază Sfântul Ignatie: "Căutaţi să participaţi la o singură euharistie; că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoţii şi diaconii... Deci, tot ceea ce faci, s-o faceţi după Dumnezeu" (Idem, "Epistola către Filadelfieni" 4, 1, p. 179).

"Se cuvine episcopului să fie fără prihană"

Arhiereul care slujeşte la altarul Domnului trebuie să fie responsabil de harul său şi de cei hirotoniţi de el, întrucât reprezintă pe Hristos în faţa credincioşilor lui şi trebuie să dea socoteală pentru ei la înfricoşata judecată. El trebuie să practice virtuţile, pe care le găsim exprimate în mod implicit sau explicit în scrierile pauline, să aibă o calitate morală ireproşabilă pe care i-o impune sacerdoţiul Mântuitorului, cum spune Sfântul Apostol Pavel: "Se cuvine episcopului să fie fără prihană" (I Timotei 3, 2). De aici decurge necesitatea de a căuta ca slujirea lui să-i devină ceva propriu şi nedespărţit de fire, cum subliniază acelaşi Apostol. "Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele!" (II Timotei 1, 6). Faptul că vocaţia lui priveşte sacerdoţiul lui Hristos a determinat pe autorul Constituţiilor apostolice să îl numească pe episcop de-a dreptul "un Dumnezeu pământesc" (Constituţiile Apostolice, Lib. II, c. 26). La acelaşi lucru se referă şi Fericitul Teofilact, care, comentând pe Sfântul Pavel, afirma: "Pentru că Dumnezeul nostru este foc, se cuvine ca noi, slujitorii lui Dumnezeu, să fim evlavioşi, ca să nu ne ardem de El ca nişte nebăgători de seamă" (Teofilact, op. cit., II, p. 640). De fapt, mai înainte de el profetul Ieremia spusese: "Blestemat este tot cel ce săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare" (Ieremia 48, 10). Prin urmare, cum şi-ar putea închipui arhiereul sau preotul care a primit la hirotonie în palmele sale trupul Mântuitorului Hristos "primeşte darul acesta şi-l păzeşte până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, când se va cere de la tine înapoi" că ar putea trăi fără responsabilitate şi în indiferenţă faţă de turma încredinţată spre păstorire şi să nu dea socoteală de aceasta? Referitor la aceasta, Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Dacă păcătuim cu voia noastră după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă" (Evrei 10, 26). Este ştiut faptul că Mântuitorul n-a iertat decât pe cei hotărâţi să-şi îndrepte viaţa, dar nu şi pe cei ce s-au pierdut în păcatele lor (Ioan 5, 14). În acest sens, este clar că libertatea spirituală proclamată de Evanghelie nu poate constitui pentru nimeni pretext de săvârşirea păcatului (I Corinteni 6, 12; prof. N.I. Nicolaescu, "Actualitatea Epistolei I către Corinteni", în "Studii Teologice", 1951, nr. 1-2, p. 12).

Ambasador al mântuirii preoţilor şi credincioşilor săi

Arhiereul în calitatea sa de slujitor al Mântuitorului reprezintă înaintea lui Dumnezeu Biserica. La Sfântul Altar el nu se roagă numai în numele său personal şi nici nu intervine numai pentru sine, ci glăsuieşte în numele preoţilor săi şi al credincioşilor săi. Unind lumea văzută cu cea nevăzută, el aduce, în mod real, pe Dumnezeu la credincioşi. Lucrarea sa liturgică priveşte întruparea ordinii dumnezeieşti în cuvinte al căror centru e jertfa euharistică, care nu se săvârşeşte printr-o simplă receptivitate pasivă. Dimpotrivă, episcopul şi preoţii lui trebuie să fie conştienţi că dobândirea mântuirii presupune efort fără limită în comuniunea cu Dumnezeu, viaţă de strădanii dusă până la jertfa supremă (Coloseni 1, 9-11; Efeseni 3, 18-19; II Timotei 4, 6-8). Cu alte cuvinte, pentru însuşirea darurilor mântuirii, se cuvine ca episcopii şi preoţii să alăture la jertfa euharistică propriile lor străduinţe, cum ne spune Sfântul Pavel: "Facerile de bine şi dărnicia nu le daţi uitării, căci cu jertfe ca acestea se mulţumeşte Dumnezeu" (Evrei 13, 16).

Un exemplu de responsabilitate şi slujire

O altă responsabilitate a episcopului este legată de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie ucenicului său Timotei: "Ia aminte la citit, la îndemnat şi la învăţătură" (I Timotei 4, 13) şi adaugă apoi: "Făcând aceasta, te vei mântui şi pe tine şi pe cei ce te ascultă" (I Timotei 4, 16).

De asemenea, episcopul este obligat să îndemne pe preoţii săi spre "lucrul slujirii, în vederea zidirii trupului lui Hristos" (Efeseni 4, 12). Evident, el însuşi trebuie să fie un exemplu, cum ne învaţă şi marele Pavel, când zice: "Fiţi următori mie, precum şi eu lui Hristos"

(I Corinteni 11, 1). Sau în alt loc zice: "Urmaţi-mi mie fraţilor şi vă uitaţi la cei ce umblă după pilda noastră" (Filipeni 3, 17). Aşadar: "Întru toate arată-te pe tine însuţi pildă de fapte bune", spune Sfântul Pavel lui Tit, sau lui Timotei, episcop în Efes: "Fii "pildă" credincioşilor cu cuvântul şi cu purtarea, cu dragostea, cu duhul şi cu curăţia" (I Timotei 4, 12). Cu alte cuvinte, episcopul şi preoţii săi sunt slujitori ai lui Hristos, care au menirea de a ridica sufletele credincioşilor pe culmile desăvârşirii. Răspunderea lor este imensă şi întrece orice asemănare (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, "Despre Preoţie", Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2007), fiind o realitate de ordin duhovnicesc de care depinde mântuirea lor şi a credincioşilor lor.