Bisericuţa de pe munte

Cărată sus, pe vârf de munte, în vremurile dramatice ale strămutării satelor de pe Valea Bistriţei, pentru a face loc uriaşului lac de acumulare Izvorul Muntelui, biserica de lemn de la Chiriţeni duce în spate nu doar o istorie îndelungată, ci şi drama celor de la Gura Hangului, nevoiţi să-şi abandoneze rădăcinile.

Am nimerit la Chiriţeni într-o zi de primăvară nehotărâtă, cu zăpada încă împărăţind peste versanţii împăduriţi ce străjuiesc satul de deasupra Lacului Izvorul Muntelui. Sus, la Lupărie, la mai bine de doi kilometri de urcuş de la drumul asfaltat, iarna e încă stăpână peste tot. Străbat alături de părintele Gheorghe Avarvarei un drum fabulos prin omătul aşezat cu îndestulare pe coasta dealului, pe care urcăm pieptiş. Linişte, aer tare şi fulgi răzvrătindu-se în valuri - toate ne însoţesc pe poteca ce duce către bisericuţa de lemn de la Chiriţeni. De jos, din curtea noii biserici zidită la şosea, cărarea urcă anevoios coasta dealului, apoi coboară lin, trece printre brazii bătrâni, peste Pârâul Popii, pentru ca apoi să urce iarăşi spre Lupărie, o poiană botezată aşa de oamenii locului din pricina fiarelor ce roiau pe aici în fiecare iarnă.

Ne oprim, în răstimpuri, să ne tragem sufletul. În aceste scurte popasuri aflu istoria tragică a sătenilor alungaţi pe dealuri de apele pe care niciodată nu le-au iubit. Din când în când mă uit înapoi, spre lacul ce se vede jos, la picioarele versantului, şi realizez ce eforturi supraomeneşti au făcut aceşti oameni ca să aducă bisericuţa până aici, în inima muntelui, numai să n-o lase pieirii.

În jur, doar un pâlc de case mai aminteşte de aşezarea de odinioară. Satul s-a extins jos, la şosea, însă morţii tot aici, sus, şi-i îngroapă. „Epitropii au locuit aici. Erau case până mai sus de biserică. După ce au murit, a rămas biserica singură“, explică părintele Gheorghe Avarvarei.

Din 2010, slujbele s-au mutat jos, în biserica de zid. Cu toate acestea, biserica de lemn de la Lupărie, chiar dacă aflată la doi kilometri de vatra actuală a satului, e păstrată în cea mai bună rânduială, prin grija părintelui Avarvarei. „Ne străduim să facem ce putem, pentru că e păcat să nu ne îngrijim de ceea ce înaintaşii ne-au lăsat“, spune parohul de la Chiriţeni.

Drumul salvării

În 1956, în plin proces de construire a barajului Bicaz, toate satele de pe Valea Bistriţei, de la Poiana Teiului şi până la Secu şi Izvorul Alb, au fost strămutate. 20 de aşezări au fost rase de pe faţa pământului ca să facă loc uriaşului lac ce avea să adune apele Bistriţei şi ale afluenţilor săi. Majoritatea celor rămaşi fără rădăcini s-au urcat pe dealurile din jur, construindu-şi căsuţe de lemn pe câte un petec de pământ, odinioară folosit doar ca fâneaţă. Au luat cu ei tot ce s-a putut: lemnul caselor şi al acareturilor, să-l folosească pentru încropirea unui nou cămin, morţii din morminte şi, acolo unde s-a putut, şi bisericile. „Pentru cei de aici, momentul strămutării a fost ca un război. Au luat totul de la zero“, povesteşte părintele Avarvarei, în timp ce urcăm spre bisericuţă.

Din bogata şi întinsa comună Hangu, oamenii şi-au părăsit satele distruşi de durere. Biserica de lemn din Gura Hangului, ce data de la 1829, a fost demontată bârnă cu bârnă şi mutată la Chiriţeni, sus, deasupra lacului. „Chiriţeni era doar un cătun cu 14 case. Se zice că primarul de atunci l-a sfătuit pe părintele Mihai Coroamă să o mute undeva mai în munte, ca să nu mai fie în văzul activiştilor de partid. Alţii spun că nu ştiau pe unde o să treacă şoseaua. Cert este că au demontat-o bârnă cu bârnă, au numerotat-o şi au refăcut-o aici, pe deal“, povesteşte pr. Avarvarei.

Bârnele au fost cărate cu căruţele pe un anevoios drum de munte, aproape impracticabil pe vreme ploioasă. Sus, pe plai, la Lupărie, s-au oprit carele, într-o poieniţă înconjurată de pădure, acolo unde nimeni şi nimic nu mai puteau pune bisericuţa în primejdie. Au construit-o la loc, după planul iniţial, iar la 1959 a fost resfinţită în prezenţa mitropolitului de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu.

În curtea largă a bisericii au fost aduse şi îngropate şi lădiţele cu oseminte din cimitirele ce au trebuit strămutate de la Fârţâgi şi Hangu. Morţii ai căror rude trăiau au fost îngropaţi în morminte separate, iar cei necunoscuţi în gropi comune. „După strămutare, Chiriţeniului i se spunea «satul fără biserică», fiindcă nu era la vedere şi se credea că nici nu există. Nimeni nu bănuia că e aici, sus, pe munte“, mai spune părintele Gheorghe Avarvarei.

Lăcaşul are hramurile „Sf. Nicolae“ şi „Înălţarea Domnului“, cel de-al doilea fiind păstrat după hramul bisericii dinamitate de la Hangu.

Stilul arhitectural

Bisericuţa de lemn de la Chiriţeni a fost construită în 1829, în Gura Hangului, pe locul altei biserici de lemn despre care se spune că ar fi fost arsă de turci la 1821. În 1956 a fost adusă sus, pe munte, la Chiriţeni şi reconstruită. Lăcaşul este ridicat din bârne de brad, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. Acoperişul bisericii este de draniţă.

La exterior, la început, se putea admira pridvorul deschis, cu arcadele sale frumos sculptate. În timp, pentru a proteja bârnele, dar şi pentru a feri interiorul de curenţi, exteriorul a fost tencuit. De asemenea, pridvorul a fost închis. „După 1990 a fost schimbată şi draniţa de pe acoperiş, deoarece era foarte deteriorată. Tot atunci s-a căptuşit cu scândură şi interiorul. În 2010 am renovat, în măsura posibilităţilor noastre, şi exteriorul, pentru că tencuiala era distrusă de grindină mai ales pe peretele din spate“, a explicat parohul de la Chiriţeni.

Registrele parohiei consemnează faptul că, iniţial, acest lăcaş a avut pe pereţii dinspre miazăzi fresce, după modelul mănăstirilor din nordul Moldovei. După strămutare, frescele exterioare nu au mai putut fi recuperate.

Turnul clopotniţei datează din 1873. Şi acesta a fost demontat şi refăcut pe munte, odată cu bisericuţa. Clopotniţa are aceleaşi trăsături caracteristice, fiind refăcută exact după modelul celei de la Gura Hangului.

Bogăţia interiorului

La interior, lăcaşul este de o frumuseţe şi de o simplitate ce uluiesc. Deşi redusă ca proporţii, bisericuţa a căpătat monumentalitate prin ştiinţa de a lucra cu volumele a meşterilor ce vor fi construit-o. Spaţiul este împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor. Iniţial, a existat şi un cafas, însă la reconstrucţia de după strămutare s-a renunţat la acest element.

În ceea ce priveşte arhitectura de interior, sistemul de boltire atrage atenţia în mod deosebit, bolţile din naos şi pronaos remarcându-se prin eleganţa formelor, prin jocul liniilor şi prin acurateţea ansamblului.

Bisericuţa păstrează catapeteasma vechii biserici a satului Fârţâgi, sat strămutat şi el de pe fundul lacului. Deşi aceasta nu a fost niciodată restaurată integral, ci doar curăţată, icoanele se păstrează într-o stare foarte bună şi sunt de o rară expresivitate artistică. „Catapeteasma datează de la începutul secolului XIX“, explică părintele.

Din inventarul bisericii fac parte şi o foarte valoroasă icoană a Maicii Domnului, precum şi o serie de cărţi bisericeşti vechi: Pidalionul lui Veniamin Costachi (1844), Mineie de la 1821. O parte dintre cărţile de cult vechi au fost predate, în perioada comunistă, muzeelor mănăstirilor din Neamţ.

„O gură de rai“

Vara, ca şi iarna, locul e o splendoare. De o frumuseţe de necuprins în vorbe. „E o gură de rai“, aşa cum spune părintele. De pe platoul de unde a fost aşezată, se văd, jos, apele lacului, iar în jur crestele Munţilor Neamţului.

Din 2003 şi până în 2007, părintele Gheorghe Avarvarei a stat aici, în vârf de munte, în casa parohială de lângă biserică. Un trai greu, într-un loc izolat, cu-atât mai dificil atunci când în familie există şi un copil. Venit tot de la munte, de pe plaiurile Pipirigului, părintele s-a acomodat destul de repede. Singura şi marea lui tristeţe a fost însă lipsa oamenilor de la biserică, din pricina drumului greu. „Cei mai statornici veneau; cei mai comozi căutau alternativă“, îşi aminteşte preotul. Acum slujbele s-au mutat în biserica nouă, însă pentru înmormântări tot drumul Lupăriei trebuie să-l ia, fie că-i vară, fie că-i iarnă, căci cimitirul a rămas tot sus, pe plai. Un drum pe care-l fac în orice condiţii, căci aici, la umbra crucilor vechi de lemn, se odihnesc străbunii, singura lor legătură cu aşezările din care au fost goniţi.

Am plecat de la bisericuţa de pe munte cu sentimentul că şi la Chiriţeni, prin purtarea de grijă a preotului paroh, un monument istoric este salvat de la dispariţie. Ba mai mult, nu doar un monument istoric este salvat, ci o întreagă filă din tragica istorie a unei aşezări căreia i-au fost retezate rădăcinile.