Clipe de înălțare duhovnicească pentru credincioșii unei parohii bucureștene

Apostolul zilei

În zilele acelea, unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credință, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur și să le poruncească a păzi Legea lui Moise. Iar apostolii și preoții s-au adunat

Patristica

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Omilia 27, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 15, p. 256 „Așa cum un atlet bun, atunci când îl ridică în aer și îl trântește pe adversarul lui, face ca victoria lui să se arate mai strălucitoare, tot așa și Hristos, în văzul întregii lumi, a zdrobit puterile potrivnice și, vindecând pe cei răniți în pustie, i-a izbăvit de toate fiarele, răstignit fiind pe Cruce. Dar nu a zis: Trebuie să fie răstignit, ci Trebuie să fie înălțat (Ioan 3, 14). Ceea ce părea ascultătorului mai potrivit și mai aproape de imaginea închipuită, aceea a spus.

Editorial

În toate tratatele de spiritualitate, în toate manualele de morală creștină, există un capitol consistent numit Virtuți și păcate. Acolo, orice cititor va găsi pagini multe despre virtute în lumea creștină, în lumea antică, despre virtuțile teologale și virtuțile cardinale, despre faptele milei trupești și sufletești, despre păcatele capitale și cele strigătoare la cer, despre cele împotriva Duhului Sfânt, despre tot și despre toate pe acest subiect.

Theologica

În umbra vie a experienței gânditoare, după eșecul digerat al propriei vieți, bătrânețea pare o oază odihnitoare. În sfârșit, te poți lepăda de stratul de conveniențe străine de tine, regretele care te munceau până mai ieri dispar în neantul unei memorii aproximative, planurile și grijile zilei de mâine sunt reduse la tăcere ca o ceată de copii obraznici de perspectiva consumării unei înghețate neaștep­tate. În această atmosferă în sfârșit respirabilă, poți gândi încet, poți gândi în liniște. În sfârșit, îți poți cântări viața asemenea unui doctor care diseacă un trup pentru a afla boala care i-a pus capăt existenței. Prin oglinda gândului amar al unui sfârșit apropiat, apa propriei minți se limpezește până la a deveni apa grea a reactoarelor nucleare: poate îmbrățișa chiar și ceea ce desființează tot și poate potoli chiar și cea mai îndărătnică substanță din univers. Dar și reversul ei este uluitor: pentru cine nu rabdă umbra propriului trecut, vederea lui în toată splendoarea se poate dovedi năucitoare precum ne descrie acest fragment din romanul Cronică de familie: „Dorința ei de-a fi și de-a avea, dorința ei de putere și de a poseda, furia disperată de a nu pieri, fusese zădărnicită. Urma mediocritatea, relativa sărăcie, plictiseala, bătrânețea, bolile, singurătatea, moartea, nimicul. Oase putrezite în pământ. Și nicăieri nimic, nici o scăpare, nici o salvare, nici o ușă deschisă: tocmai acum se închisese ultima. Nu mai era nimic. Gata” (Petru Dumitriu, Cronică de familie, vol. II, București, Ed. Fundației Culturale Române, 31993, pp. 303-304).

Analiză

Șaptezeci de săptămâni de ani ne-ar trebui ca să contemplăm cum se cuvine expresia profetică, biblică și teologică „Sfântul Sfinților”, pentru a o înțelege deplin, întrucât genitivul arată