Creştinul în faţa suferinţei şi morţii

Suferinţa semenului nostru are menirea să ne mobilizeze pentru a-l asista medical, social şi spiritual. Modul cum ne implicăm în actul vindecării ne raportează la divinitate şi se poate constitui mai târziu în criteriu de judecată: „bolnav am fost şi M-aţi cercetat...“ (Mt 25, 36).

M-am întrebat deseori câţi medici oncologi înţeleg cu adevărat frământările prin care trece un bolnav cu cancer sau câţi cardiologi nu doar înregistrează dipsneea, ci se întreabă la ce s-o fi gândit omul din faţa lor, căruia insuficienţa cardiacă îi albăstrise buzele şi probabil este candidat la o moarte apropiată.

Dezumanizarea actului medical a fost sporită atât de tehnicizarea tot mai mare a profesiunii, cât şi de convingerea că medicul este singurul stăpân, după Bunul Dumnezeu, al exercitării profesiei sale. Mulţi medici nu ascultă confesiunile celor care li se încredinţează, neglijând părerile pe care înşişi bolnavii le au faţă de boala lor. Baza practicii medicale a devenit astăzi prescrierea unor investigaţii standard, iar de aici până la atingerea unor situaţii absurde nu mai e decât un pas. Mă gândesc câtă dreptate avea ilustrul clinician Dominic J. Corrigan atunci când afirma că „nefericirea celor mai mulţi medici constă nu în faptul că nu ştiu atât cât trebuie să ştie, ci în faptul că nu văd şi nu ascultă totul!“ 

Boala aduce în viaţa omului o schimbare de roluri, oricare ar fi fost statutul său social anterior, devenind de cele mai multe ori dependent de ceilalţi, care-l privesc ca pe un mecanism ce s-a stricat şi trebuie reparat.

Spitalele, azilele şi alte instituţii de îngrijii se străduiesc să ofere cele mai bune servicii medicale, abordând în special dimensiunea fizică a bolii, uitând faptul că suferinţa spirituală, care însoţeşte boala fizică, poate fi izvorul unei dureri agonizante. Această experienţă este prezentată magistral de scriitorul rus Lev Tolstoi în scurta nuvelă intitulată ...Moartea lui Ivan Ilici. „Medicul spunea că suferinţele lui fizice erau cumplite, şi era adevărat; dar mai cumplite decât suferinţele fizice erau cele spirituale, şi ăsta era chinul cel mai mare... Se întorsese pe spate şi începuse să-şi analizeze întreaga viaţă dintr-o perspectivă complet diferită... se vedea pe sine, vedea tot ce trăise el şi vedea limpede că toate acestea nu erau cum ar fi trebuit, că totul era o minciună imensă, îngrozitoare, ce acoperea şi viaţa, şi moartea. Revelaţia îi spori, îi înzeci suferinţele fizice....“. Iată o durere pe care medicii nu pot să o vindece şi care ne duce cu gândul la Hristos, Cel care „este doctorul sufletelor şi trupurilor noastre“.

Într-o discuţie publică purtată cu ani în urmă pe acest subiect, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Bartolomeu Anania spunea: „Se vorbeşte tot mai mult, în vremea noastră, de problema dezumanizării spitalelor, iar dacă aceasta este o realitate, ar trebui să vă gândiţi, voi medicii şi în special tinerii, la re-umanizarea spitalelor. Eu nu am o reţetă, dar am o provocare. Dacă-mi permiteţi, aş propune doar o singură soluţie: schimbarea mentalităţii. Îndemnul meu este ca medicul să realizeze că bolnavul din fiecare pat la care se duce este o fiinţă omenească. Atunci s-ar întâlni două elemente foarte importante: raţiunea şi sensibilitatea.

Să nu uităm că cea mai înaltă formă de rugăciune în creştinism şi, în special în Răsăritul creştin, în Ortodoxie, prin mişcarea isihastă, se cheamă „Rugăciunea minţii în inimă“. La această rugăciune completă şi mântuitoare participă ambele componente ale fiinţei umane: raţiunea pe de o parte şi sensibilitatea pe de altă parte, creierul pe de o parte şi inima pe de altă parte“ .

Întrucât complexitatea datoriei medicale creşte în momentul în care pacientul se apropie de moarte, am încercat să discut acest subiect cu câţiva colegi tineri. Unii mi-au replicat că societatea le-a încredinţat povara de a înţelege boala şi de a negocia cu ea, iar în momentul când moartea se produce, consideră că datoria lor s-a încheiat. Alţii nu s-au gândit niciodată la acest subiect, susţinând în mod paradoxal, că nu ţine de domeniul lor de activitate, iar nu puţini au ridicat pur şi simplu din umeri, ca semn că nu ştiu şi nu-i interesează.

De fapt, pentru cei mai mulţi oameni, procesul morţii este asociat într-o oarecare măsură cu sentimentul că Dumnezeu Şi-a retras mâna. Nu îmi amintesc vreun coleg medic care să recunoască că s-a obişnuit cu agonia, cu momentele terminale ale pacienţilor săi. Cei ce asistă la zbaterea muribundului sunt impresionaţi de risipa de mişcări, în special sub formă de convulsii, presupuse chinuitoare şi interpretate ca o zbatere în lupta dintre viaţă şi moarte. De cele mai multe ori, instinctual şi fără nicio argumentaţie, mulţi interpretează agonia (din grecescul „agon“ - luptă, zbatere), ca pe un chin înfricoşător pe care muribundul l-ar simţi până în momentul în care cordul şi respiraţia se opresc, iar corpul devine inert.

Toţi cei care au vegheat oameni în stare de agonie au decis prin prisma propriilor lor simţuri că moartea este dureroasă, atroce, înspăimântătoare, deci rea şi demnă de a fi temută. Adică, în timpul zbaterilor din cursul luptei dintre viaţă şi moarte, muribunzii resimt aceleaşi suferinţe ca şi cei care privesc. Duhovnicii ne sfătuiesc însă să nu ne temem de Dumnezeu, pentru că El este dragoste, bunătate nesfârşită, universală. „Iubiţi-L, din iubire ascultaţi-L, nu din frică! Nu vă temeţi de moarte! Ea nu comportă nici o durere fizică. Ea este o trecere, foarte dulce, simplă şi uşoară. Toţi centrii nervoşi se inhibă şi aparenţa de agonie dureroasă este doar pentru spectatori. Chiar când corpul se zbate, muribundul este conştient de această luptă, el nu simte nicio durere fizică. El moare ca şi când ar dormi!“

Să învăţăm deci să privim moartea aşa cu este ea, despuiată de spaimele imaginaţiei. Pentru că noi îi imputăm chinurile ultimei boli şi acest lucru nu e drept, este nevoie să gonim tot ceea ce o precede şi nu face parte din ea.

Desigur, nu este obligatoriu ca suferinţa să se sfârşească în moarte, iar uneori chinurile sunt mai atroce în cazurile în care omul se vindecă. Nu trebuie însă uitat că, chiar dacă te vindeci, nu vei fi scăpat de moarte, ci doar de boală. Iată o logică simplă şi adevărată. (Prof. Dr. Mircea Gelu Buta)