„Crezul este rădăcina din care creşte virtutea“

Prin omagierea Anului Crezului Ortodox în Biserica Ortodoxă Română, ne adâncim tot mai mult cunoştinţele despre Simbolul nostru de credinţă, despre împrejurările în care s-a născut şi trăirea celor conţinute în formularea sa. Înalt Preasfinţitul Timotei, Arhiepiscop al Aradului, ne vorbeşte despre unele aspecte ale elaborării Crezului, dar şi despre viaţa celor care îşi însuşesc adevărul de credinţă.

Înalt Preasfinţia Voastră, anul pe care-l parcurgem a fost declarat de Sfântul Sinod drept ,,Anul jubiliar al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei Bisericii noastre". Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre apariţia Simbolului de credinţă în primele veacuri creştine.

Se poate spune că Simbolul credinţei a reprodus în formule scurte, dar esenţiale sâmburele propovăduirii creştine ilustrate în mod deosebit de Sfinţii Apostoli după cum i-a trimis Mântuitorul, cu ajutorul Sfântului Duh, potrivit rânduielii Părintelui ceresc. Însuşirea normelor doctrinale fundamentale a constituit totodată şi obiectivul prioritar al învăţământului teologic. Expresiile credinţei în acest concept pot fi găsite pe buzele candidaţilor la Taina Sfântului Botez, ca şi la botezul sângelui, precum şi la cel al dorinţei, tot atâtea forme ce se găsesc la începutul creştinismului aşa cum sunt prezentate în Actele martirice ale Bisericii noastre. Formule ca "noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor despre care credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune…" revin frecvent în Biserica primară. De altfel, Bisericile locale foloseau după propriile trebuinţe simboale cu aceleaşi rădăcini în predica şi tradiţia apostolică. Dintre acestea sunt de amintit: Simbolul de credinţă Apostolic sau Roman, cel al Bisericii din Neo-Cezareea, al Bisericii din Cezareea Palestinei, al Bisericii din Alexandria. Sfinţii Părinţi şi Scriitorii Bisericeşti au închinat apoi pagini de trainică zidire sufletească explicărilor Crezului, între aceştia numărându-se Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ambrozie al Milanului şi Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul strămoşilor noştri. De altfel, ivirea diferitelor rătăciri, erezii sau schisme cerea lămurirea adevărurilor religioase fundamentale, aceasta desigur oglindită tot în Simbolul de credinţă. Trebuie precizat că simboalele primare doar puţin se deosebeau între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii de o greşeală sau alta, fiind în schimb identice în privinţa învăţăturilor principale despre Sfânta Treime şi planul mântuirii, despre Biserică şi Sfintele Taine. Sinoadele Ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381) au contopit simboalele locale, integrându-le şi desăvârşindu-le pentru totdeauna în ceea ce numim Crezul niceo-constantinopolitan. Sinoadele ecumenice ulterioare vor întări prin definiţiile lor acest simbol, el rămânând mereu norma de credinţă a Bisericii noastre. În vremea celor două sinoade, două dintre cele mai mari erezii - arianismul şi macedonianismul, adică subordonarea Fiului faţă de Tatăl, respectiv a Sfântului Duh în raport cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi - impuneau precizări de anvergură pentru ceea ce înseamnă consubstanţialitate, bază pentru soluţionarea altor diferende, provocate de fracţiunile eretice ulterioare. Sămânţa Evangheliei, prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor - înţelegând ierarhia bisericească -, a încolţit şi trebuia să fie ferită în fireasca-i creştere de buruieni vătămătoare. Se ştie că urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli au nutrit sincer conştiinţa că exprimă aceeaşi credinţă pe care înaintaşii au primit-o de la Domnul Iisus Hristos. Părinţii Sinodului I Ecumenic au stabilit şapte articole ca semn al darurilor desăvârşite, la care cei de la Sinodul II Ecumenic au adăugat cinci, număr ce, în afara simbolismului propriu, legat cu osebire de simţurile ce orientează fiinţa omenească în lume, întregeşte cel de 12, evocator al ucenicilor Divinului Învăţător. Tradiţia Bisericii chiar atribuie fiecăruia dintre Sfinţii Apostoli câte unul dintre cele 12 articole ale Simbolului credinţei, vrând prin aceasta să arate tocmai provenienţa apostolică a adevărului de credinţă. Totul a rămas neschimbat până astăzi parcă punând în lumină structura de granit a pietrei despre care Domnul afirmă că este temelia pe care îşi zideşte Biserica (Matei 16, 18).

Aţi putea să ne expuneţi punctul de vedere al Bisericii referitor la adaosul Filioque?

Un adaos ca acela al lui Filioque, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, survenit cu câteva secole după redactare, nu şi-a găsit locul, cel puţin pentru Biserica Răsăriteană, rămânând străin. Consideraţii privind Crezul prin prisma istoriei ecumenismului creştin poate nu vor lipsi în cursul vremii, dar nu pot prejudicia ceea ce aparţine Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii. Ceea ce s-a socotit potrivit a limpezi sau a adânci s-a împlinit prin mărturisirile de credinţă ale unor luminaţi ierarhi ai Ortodoxiei cum au fost Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Patriarhul Mitrofan Critopulos al Constantinopolului şi Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Acestea la rândul lor au fost aprobate de sinoade locale, între care cu îndreptăţită mândrie, ca români, amintim pe cel de la Iaşi în anul 1642.

Cum vedeţi valorificarea şi necesitatea Simbolului de credinţă în Ortodoxie?

Valorificarea Simbolului de credinţă se face pentru cel care-l mărturiseşte în viaţa sa. O vorbă înţeleaptă arată că după cum cineva crede aşa şi trăieşte. Faptele creştinului sunt întotdeauna o reflectare a credinţei şi deci a convingerilor religioase pe care le are în legătură cu viaţa. În acest înţeles, Crezul este rădăcina din care creşte, înfloreşte şi rodeşte toată virtutea: îndrumătoarele de viaţă creştină îndeobşte purced tocmai de la articolele Simbolului de credinţă, privind aspectul practic al legăturii de taină între Dumnezeu şi credincioşi. Unitatea în sfinţenie, în comuniunea bisericească, reprezintă o aplicare a normei de credinţă; această realitate se întrezăreşte într-un chip sublim în cultul Bisericii ca mijloc de sacralizare a tuturor laturilor vieţii. Or, rânduielile bisericeşti redau însăşi învăţătura creştină ce îşi are izvorul în Crez. Aceasta în mod expres intră în alcătuirea slujbelor celor mai de seamă pentru edificarea omului credincios. Astfel, este nelipsit în cărţile de slujbă ca şi în cele de rugăciune. În multe dintre acestea, chiar atunci când nu e reprodus textual, Crezul este menţionat ca obligatoriu a se rosti. El este prezent în slujba celor şapte laude, în rânduiala Pavecerniţei şi a Obedniţei, dar mai ales le încununează prin locul ce îl are la Sfânta Liturghie, adică nu legat atât de partea rezervată instruirii, cât de cea a aducerii jertfei dumnezeieşti şi împărtăşirii credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Legănarea acoperământului sfântului aer deasupra cinstitelor daruri, tocmai la momentul mărturisirii credinţei în cadrul dumnezeieştii Liturghii, vădeşte şi mai mult, prin simbolismul ei, prezenţa Sfântului Duh în Biserică, cei care se bucură de ea răspunzând prin Crez şi faptă. Crezul se află apoi în slujba Sfintelor Taine, care de altfel se săvârşesc tot în legătură cu Sfânta Liturghie. În unele, ca Sfântul Botez şi Mirungerea cu care este unit, Crezul este prevăzut a se rosti în mod direct; în altele, el primeşte un caracter aparte, cum ar fi la spovedanie şi hirotonia în cea mai înaltă treaptă a preoţiei, anume a arhieriei. De menţionat că în afara celor rânduite la cuminecarea grabnică, rugăciunea obişnuită a Sfintei Împărtăşanii conţine şi o mărturisire de credinţă, aceasta legată însă de persoana Mântuitorului.

În încheiere, vă rugăm să faceţi câteva referiri la oglindirea Simbolului de credinţă în Ortodoxia noastră.

În Ortodoxia românească, Crezul s-a oglindit în fapte, trăirea duhovnicească reflectându-se în viaţa cotidiană. Iată de ce şi noţiunea de lege românească a însemnat în decursul istoriei naţionale atât Crezul ortodox, cât şi buna rânduială a vieţii noastre. Adevărata mărturisire de credinţă implică şi respectul legii pământului strămoşesc. Crezul însuşi este imbold la viaţă. Azi, în cadrul mişcării ecumenice, simbolul niceo-constantinopolitan este privit şi adâncit cu deosebit interes ca unul dintre mijloacele cele mai adecvate de apropiere a Bisericilor creştine. Dar, împreună cu analizele teologice, se reliefează experienţa împlinirii unui Crez al unităţii spre desăvârşire, al apropierii dintre oameni şi al realizării păcii. Drept aceea, şi parte din paginile îndrumătorului bisericesc din anul în curs, privind ceea ce trebuie să se ştie din doctrina creştină, sunt consacrate Simbolului nostru de credinţă. Aceasta ca evidenţiere a participării Bisericii la viaţa patriei noastre şi a lumii întregi. Pentru creştinul ortodox, Crezul este o mărturisire în rugăciune spre împlinire.