Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Cultură şi spiritualitate la Mănăstirea Putna (II)

Cultură şi spiritualitate la Mănăstirea Putna (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Emil Baltag - 27 Iul, 2010

În anul 2009, adică atunci când se împlineau 120 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu, prin grija Fundaţiei "Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga - Maica Benedicta", cu sediul la Mănăstirea Putna, apărea cea de a doua carte din cele cinci proiectate să apară şi care conţin tot sau aproape tot din ceea ce aceea care dă numele fundaţiei a scris despre poet. Este lucrarea intitulată "Eminescu şi romantismul german" , o carte prin care, după spusele regretatului profesor Dumitru Irimia, îngrijitorul ediţiei, exegeta "schimbă radical modul de interpretare din perspectiva comparatismului a creaţiei lui Eminescu".

Este o carte despre care, la vremea apariţiei şi cu ocazia reeditărilor, s-a vorbit şi s-a scris, desigur, mult. S-a vorbit, între altele, despre felul în care, cu argument pe deplin convingătoare, pe parcursul întregii lucrări exegeta arată că, în întâlnirea sa cu romantismul german, Eminescu şi-a păstrat cu străşnicie libertatea spiritului, fără să se lase stăpânit, ci dominând influenţele pe care le-a primit şi care "l-au ajutat să se descopere, să devină în cel mai original mod el însuşi, neatingându-i corzile cele mai grave decât pentru a conferi armoniilor specificităţii naţionale sunetul cel mai curat şi mai plin".

Lucrurile au fost comentate pe larg şi detaliate la vremea cuvenită şi de aceea vom evita să repetăm idei şi păreri care

s-au mai spus. Vom spune, în schimb, că această carte se citeşte cu mult folos şi că oricine se apleacă spre paginile ei cu atenţie şi cu interes beneficiază de un plus de cunoaştere în profunzime a creaţiei şi creativităţii eminesciene şi că, mai mult decât atât, fiind scrisă cu o intensă participare afectivă, cartea se adresează şi inimii cititorului, comunicându-i trăiri de o nespusă frumuseţe.

Exegeta însăşi mărturiseşte încă de la începutul cărţii: "a fi învăţat câte ceva din zbaterea unui mare spirit care se caută pe sine în alţii". Era şi firesc, putem spune, să ajungă la asemenea rezultate cineva care, cu o imensă preţuire, a pornit la investigarea din perspectivă comparatistă a unei opere de o asemenea profunzime şi o asemenea frumuseţe. Căci, după cuvântul psalmistului, citat de arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, atunci când a fost lansat volumul despre viaţa lui Mihai Eminescu, "adânc pe adânc cheamă". Este vorba, desigur, în cazul de faţă, despre adâncul cunoaşterii şi adâncul trăirii.

Şi pentru a nu rămâne doar la nivelul declarativ, vom da un exemplu din paginile în care, aplecându-se asupra textului eminescian şi privindu-l din perspectiva legăturii sale cu romanticii germani (creatori atât în domeniul teoriei, cât şi în cel al artei), autoarea însăşi ajunge să afirme adevăruri de o deosebită profunzime privind originalitatea creaţiei eminesciene, dar şi altitudinea, în plan valoric, la care Eminescu se ridică în urma contactului său cu romantismul german.

După ce arată cum momentul descoperirii mitului, graţie întâlnirii cu personalităţi de primă mărime ale şcolilor de la Jena şi Heidelberg, "a dat gândirii şi creaţiei eminesciene o cu totul altă, infinit superioară, întorsătură", iar "parcurgera operei lui Tieck (unul dintre cei mari de la Jena - n. n.) a declanşat în puterile creativităţii sale resorturi interesante", autoarea ia în discuţie, între altele, motivul teiului care în etapa a doua a creaţiei eminesciene joacă un rol "de o covârşitoare însemnătate". Apoi, oprindu-se asupra postumei "Fiind băiet păduri cutreieram", după un scurt şi strălucit comentariu pe text, arată ca într-o concluzie că "teiul vechi", numit nu întâmplător alte dăţi "teiul sfânt", este cel care închide taina "locului sacru" şi are aici o evidentă investire mitică "net superioară aceleia pe care Ludwig Tieck o hărăzea teiului şi chiar pădurii în opera sa. Căci la Eminescu adâncimea trăirii mitice a fost cea care a dat substanţă atât de abundentă miturilor folosite de el (…) în vreme ce Tieck a încercat doar, deşi cu mult succes, refolosirea artistică a vechilor mituri germanice în noua literatură, cea romantică".

Iată cum, pornind de la investigarea pe text din perspectivă comparatistă, argumentând deci, exegeta ajunge la afirmarea unui asemenea preţios adevăr: importanţa covârşitoare a adâncimii, dar şi a calităţii trăirii, atunci când e vorba să ne apropiem de lumea sacralităţii şi a tainei. Iar în cazul lui Eminescu, aşa cum se vede pe parcursul întregii cărţi, avem de-a face cu o trăire de cea mai aleasă calitate, trăirea aceluia a cărui viaţă a fost o permanentă jertfă pe altarul cunoaşterii şi afirmării adevărului şi frumuseţii, pentru ridicarea prin creaţie a neamului său în planul universalităţii.

Cu luciditate, dar şi cu nespusă admiraţie, menţinându-se mereu în zonele de profunzime pe care le reclamă de altfel obiectul investigat, exegeta ia în discuţie şi comentează probleme majore, cum ar fi: interesul deosebit al poetului pentru filosofie şi etnopsihologie, preţuirea şi valorificarea folclorului, imperativul creării unei mitologii naţionale, misiunea poetului ca exponent al naţiei, iubirea ca valoare supremă etc. Încât, cititorul însuşi, intrând prin lectură într-un univers atât de bogat în idei şi atât de atrăgător prin frumuseţe, va avea mult de beneficiat, ridicându-se la nebănuite altitudini de gândire şi de simţire.