Cuvântui ierarhului: Postul fără rugăciune este cură de slăbire

Rugăciunea trebuie să fie o constantă a vieţii. Rugăciunile sunt nervii sufletului; motorul care pune în mişcare întreaga alcătuire a vieţii noastre duhovniceşti.

Sfântul Grigorie Sinaitul defineşte rugăciunea ca fiind „unirea omului cu Dumnezeu“, iar Sfântul Ioan Scărarul o consideră însuşi „scaunul de judecată a lui Hristos“.

Omul adesea se întreabă: de ce trebuie să ne rugăm? Răspunsul este simplu. Ne rugăm pentru că Însuşi Hristos, ca Om, s-a rugat. Rugăciunea arhierească, consemnată în cap. 17 de Sfântul Evanghelist Ioan, stă mărturie în acest sens. Referatul Sfântului Evanghelist Ioan este interesant şi pentru faptul că el redă fundamentul scripturistic al rugăciunilor de laudă, de mulţumire şi de cerere. Reţineţi: rugăciuni de mulţumire! Adică rugăciuni prin intermediul cărora îi mulţumeşti lui Dumnezeu, pe de o parte, pentru faptul că exişti, iar pe de alta, pentru că ţi-a împlinit rugăminţile. Din păcate, astfel de rugăciuni rămân doar apanajul Bisericii.

Cât priveşte rugăciunile de cerere, Hristos Însuşi s-a rugat pentru Sine, pentru Apostoli şi pentru toţi cei care vor crede în El. Vedeţi? Hristos s-a rugat întocmai cum se roagă Biserica. Dar nu este singura dată când Hristos s-a rugat. Mântuitorul s-a rugat şi cu multe alte prilejuri. Sunt surprinse în Sfintele Evanghelii, însă despre acestea vom vorbi altădată.

Deşi Dumnezeu ştie de ce avem nevoie, totuşi El aşteaptă şi din partea noastră o expunere smerită, decentă, raţională şi - de ce nu - chiar stăruitoare a dorinţelor noastre. Şi atunci, întocmai ca unui prieten bun, „El îţi va da cât îţi va trebui“ (Luca 11, 5-8). El Însuşi a spus: „cereţi şi vi se va da“ (Matei 7, 7). Sigur, sunt şi momente când ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea. Aparent, nici femeii din Canaan nu i-a fost ascultată rugăciunea. De ce? Răspunsul este simplu: pentru a-i întări stăruinţa. Sau, pur şi simplu, uneori nu ne ascultă rugăciunea pentru că noi nu ştim - cum spunea Iisus celor din vremea Sa - ce să cerem şi la ce ne ajută ceea ce cerem. Aceasta înseamnă că El ne refuză ceva care ar fi în dauna noastră. De fapt, aceasta nu vrem noi să înţelegem.

Cât trebuie să ne rugăm? Răspunsul îl găsim la Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Deci, trebuie să ne rugăm neîncetat. Dumnezeu te vrea numai pentru El. A şi spus: „Eu sunt un Dumnezeu gelos“ (Ieşire 20, 5). Focul rugăciunii trebuie să ardă permanent în interiorul nostru. De ce? Pentru că rugăciunea neîncetată, spun Părinţii Bisericii, face mintea mai puternică în lucrarea ei. Sigur, aici este vorba de rugăciunea însoţită de credinţă.

Mântuitorul Însuşi a spus: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea“ (Marcu 11, 22-24). Sau, mai explicit: „Toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă veţi primi“ (Matei 21, 22; 7, 7-12). De aici reiese că o rugăciune făcută fără credinţă nu foloseşte la nimic. Este o vorbire în van. Rugăciunea însoţită de credinţă dislocă munţii necredinţei din tine, face minuni. Minunile săvârşite de Iisus stau mărturie în acest sens.

Sigur, rugăciunea, ca să fie ascultată de Dumnezeu, trebuie să fie sinceră, curată şi nepătimaşă. Teognost, în Filocalia vol. IV, spune că numai dintr-o astfel de rugăciune izvorăsc virtuţile consemnate de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (5, 22-26; 6, 1-2). Dacă rugăciunea nu este însoţită în mod exclusiv de smerenie, de dragoste şi de bunătate, atunci să nu te aştepţi la rezultate imediate, pentru că o astfel de rugăciune nu foloseşte la nimic. O astfel de rugăciune este asemenea rugăciunii fecioarelor neînţelepte care, pentru că nu au avut înlăuntrul lor untdelemnul duhovnicesc, ce este lucrarea virtuţilor prin Duhul Sfânt, au fost lăsate afară, neprimind nimic pentru osteneala lor. Doar rugăciunea, însoţită de smerenie şi trezvie, accesibilizează credinciosului înţelesuri irupte din tainele lui Dumnezeu. Sigur, orice lucrare trebuie săvârşită cu nădejdea dobândirii roadelor. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „Omul lăuntric primeşte prin rugăciune cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune“ (II Corinteni 12, 4).

Dacă citim în Sfânta Scriptură, constatăm că vederile duhovniceşti, arătate sfinţilor, atât în vremurile vechi-testamentare cât şi în cele nou-testamentare, au avut loc în timpul rugăciunii. De ce? Pentru că numai prin rugăciune, ca expresie a trăirii omului în Duhul Sfânt, aducem în suflet bunăvoinţa luminoasă a lui Dumnezeu şi sălăşluirea Lui. Ne facem biserică a lui Dumnezeu. De fapt, aceasta este marea minune!

Da, într-adevăr, se oglindeşte în el Biserica cea una, sfântă, care prin sobornicitatea sau comuniunea ei dă putere rugăciunii fiecăruia dintre noi. Iar cel ce se roagă sporeşte în sine când ştie că rugăciunea lui este însoţită de rugăciunea altora; mai mult, de rugăciunea întregii Biserici, adică a cetelor de sfinţi şi de îngeri care laudă neîncetat pe Dumnezeu. Prin rugăciune, spune Nichita Stithatul în Filocalia vol. VI, ni se împărtăşesc puterea mai presus de fire, învăţătura mai presus de lume şi darurile negrăite şi minunate ale Sfântului Duh. Frumos spus! Însă, o astfel de bogăţie o putem dobândi numai şi numai dacă ştim să ne rugăm curat, nu doar din interes. Rugăciunea din interes nu este ascultată de Dumnezeu, ci doar de tine însuţi. Atenţie!