Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Cuvântul ierarhului: Canonul Mare - ofranda postului

Cuvântul ierarhului: Canonul Mare - ofranda postului

Data: 02 Martie 2009

† Calinic Botoşăneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Canonul Sfântului Andrei Criteanul (660-740) sau Canonul cel Mare, cum mai este numit, cuprinde 250 de stihiri, spre deosebire de 30, câte are un canon obişnuit.

V. Iljine, în lucrarea „Le mystčre de la pénitence et le Grand Canon de Saint André de Crčte“, şi Ioannis Fountoulis, în lucrarea , spun că acest canon este expresia experierii căderii în păcat a autorului, dar şi a întoarcerii lui. Ştiut este faptul că, sub presiunea împăratului Filip Bardanes, Sfântul Andrei Criteanul a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică monotelită, participând chiar şi la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, în cadrul căruia a fost condamnată învăţătura Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Însă el nu a fost un susţinător fervent al acestei erezii, ci - la numai un an de rătăcire - şi-a recunoscut greşeala şi s-a întors la Ortodoxie. De aici, şi faptul că Sfântul Andrei Criteanul - în calitate de autor al canonului - îşi impută sieşi toate păcatele. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat „mistagogul căinţei“, sau „învăţătorul preaales al pocăinţei“, cum îl vor numi, mai târziu, cei care au completat Canonul cel Mare.

Cât priveşte perioada alcătuirii acestui canon, circulă două ipoteze.

Prima susţine că Sfântul Andrei Criteanul l-ar fi alcătuit pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei, Creta (692), sau la puţin timp după aceea (712). Ştiut este faptul că el a fost episcop în Creta timp de 28 ani. S-a remarcat prin tact pastoral, misionar, predicatorial şi filantropic, prin construirea de biserici şi mănăstiri, şi nu în ultimul rând, el a fost considerat cel dintâi făcător de canoane liturgice.

A doua ipoteză susţine că acest canon a fost scris de Sfântul Andrei Criteanul la bătrâneţe. Ca argument în acest sens stau numeroase expresii din canon: „măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad deşert“; sau „măcar la sfârşit mântuieşte-mă“; sau „timpul vieţii mele este scurt“.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este structurat, întocmai celorlalte canoane, din nouă cântări, sau pesne, tema centrală fiind sublinierea stării de păcătoşenie extremă a sufletului. Prima cântare condiţionează iertarea de „lacrimile pocăinţei“; a doua arată cum păcătosul poate pune început bun; a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoşilor; a patra scoate în evidenţă lupta păcătosului cu păcatul; a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea; a şasea aduce în prim-plan modul în care se poate îndrepta păcătosul; a şaptea elogiază pe cei care au renunţat la păcat; a opta reintroduce imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi; a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi, dar şi numeroasele modele de drepţi şi păcătoşi - care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu -, rămâne statornic în pocăinţă, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul şi Mântuitorul său.

Între cântarea a şasea şi a şaptea se află Condacul „Suflete al meu“, care are menirea de a trezi conştiinţa adormită de păcat, precum şi de a întoarce sufletul la Hristos.

Sfântul Andrei Criteanul subliniază - în Canonul său - necesitatea pocăinţei, fără de care nu poate exista restaurare şi, respectiv, îndumnezeire. În acest sens, autorul a făcut o centralizare a faptelor biblice - vechi şi nou-testamentare -, toate rememorate cu profundă durere şi străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaş omul: crearea, neascultarea şi căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat şi aşteptarea mântuirii, precum şi răscumpărarea săvârşită de Hristos, este individualizată şi personalizată. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea mea. Istoria personajelor evocate devine istoria mea, iar eu devin conştient de profunzimea ei.

De remarcat este faptul că păcatul descris de autor nu este al unui singur om, ci este unul universal; este păcatul prin care firea umană se arată a fi căzută, începând cu protopărinţii noştri. Marii păcătoşi care au biruit păcatul devin paradigme pentru cei ce doresc şi, mai ales, pentru cei ce încearcă să urmeze calea ascezei; în acelaşi timp, ei sunt şi rugători pentru fiecare dintre cei care se luptă cu păcatul.

O atenţie deosebită este acordată în Canon răscumpărării omului din robia păcatului, mijlocită de Mântuitorul prin Jertfa Sa pe Cruce. Căderea omului în păcat, răscumpărarea lui prin Întruparea şi Jertfa Mântuitorului, Taina Pocăinţei, dogma Sfintei Treimi, preacinstirea Maicii Domnului sunt principalele teme dogmatice pe care autorul le abordează. De aici, şi caracterul dogmatico-doctrinar al canonului. De fapt, Sfântul Andrei Criteanul vrea să facă din canon un răspuns la acuzele monotelite, exprimând în acelaşi timp dragostea omului faţă de Dumnezeu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul şi Judecătorul său.

Aşadar, Canonul ne introduce, pe fiecare dintre noi, în istoria Sfintei Scripturi şi ne determină să conştientizăm, prin intermediul modelelor de pocăinţă, amplitudinea păcatelor noastre şi înstrăinarea faţă de Dumnezeu pe care ne-o aduc păcatele. Pocăinţa dizolvă păcatul!