PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
Sfinţii Părinţi - în cadrul Sinodului de la Laodiceea (364-383) - au hotărât, prin Canoanele 49 şi 51, ca în Postul Sfintelor Paşti, în fiecare săptămână de luni până vineri, să nu se mai săvârşească Sfânta Liturghie a Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, ci doar cele şapte Laude; aceste zile au devenit astfel zile aliturgice.
Hotărârile Sinodului amintit se întemeiau pe o veche tradiţie a Bisericii, despre care nu facem vorbire acum. Mulţi creştini însă, din evlavie, doreau să se împărtăşească şi în alte zile ale săptămânii decât sâmbăta şi duminica, în special miercurea şi vinerea. Aşa se face că, în unele biserici se păstra o parte din Darurile Sfinţite în cadrul Sfintei Liturghii a Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, săvârşite sâmbăta sau duminica, pentru împărtăşirea credincioşilor în celelalte zile de post. Se respectau astfel, pe de o parte, hotărârile Sinodului de la Laodiceea şi, pe de altă parte, rigurozitatea postului în zilele de miercuri şi vineri.
Dacă la început ritualul împărtăşirii în zilele aliturgice era foarte simplu, ulterior a dobândit o solemnitate din ce în ce mai accentuată; slujba Vecerniei a fost unită cu anumite părţi din rânduiala Sfintei Liturghii. Această nouă slujbă a primit numele de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Este o Liturghie căreia îi lipseşte anaforaua, rugăciunea pentru sfinţirea Darurilor. De aceea, din punct de vedere dogmatic, nu poate fi considerată propriu-zis o Liturghie.
Pentru prima dată, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a fost atestată într-o Cronică pascală de origine alexandrină, scrisă în 645. Definitivarea rânduielii Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţitea avut loc în cursul secolului al VII-lea, deoarece Sinodul Trulan (692) consfinţea - prin Canonul 52 - generalizarea ei.
Autorul primei forme a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite nu este cunoscut. Tradiţia Bisericii o atribuie fie Sfântului Iacov, ruda Domnului - primul episcop al Ierusalimului -, fie Sfântului Petru, fie Sfântului Marcu, fie Sfântului Atanasie cel Mare sau Sfântului Vasile cel Mare, fie Sfântului Epifanie de Salamina sau altora.
Tradiţia siriană consideră că Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a fost alcătuită de patriarhul Sever al Antiohiei (511-518), iar cea apuseană o atribuie Sfântului Ioan Damaschin. Cu toate acestea, majoritatea manuscriselor din secolul al XII-lea îl menţionează ca autor pe Sfântul Grigorie cel Mare, numit şi Dialogul, papă al Romei (†604), care a petrecut mult timp (578-584/585) în Orient, ca nunţiu papal - apocrisiarh al papei Pelagiu al III-lea la Constantinopol. Nu există însă nici un argument istoric în favoarea acestei ipoteze. Este posibil ca această tradiţie să aibă la bază vreo eventuală contribuţie a Sfântului Grigorie Dialogul la sistematizarea în scris a textului Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Cel mai probabil, întocmirea rânduielii Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite este o lucrare colectivă, ce stă sub semnul anonimatului, aşa cum apare şi în Canonul 52 al Sinodului Trulan şi, cum de altfel, sunt şi celelalte texte ale Sfintei Liturghii care sunt atribuite Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Se ştie, de pildă, că aceasta din urmă este numită de însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind a Sfinţilor Apostoli, nume sub care era, de altfel, cunoscută în Antiohia vremii sale.
Sfânta Liturghie - numită a Darurilor mai înainte sfinţite - este, aşadar, o rânduială intermediară între păstrarea Sfintelor peste an şi împărtăşirea zilnică pe care credincioşii o practicau în vechime. Aceasta ne încredinţează de faptul că Ortodoxia, prin cultul său, are în centrul ei pe Hristos Cel răstignit şi înviat; de altfel, această centralitate a lui Hristos o oglindeşte deopotrivă şi propovăduirea apostolică a Evangheliei, dar şi mărturisirea baptismală a celor care primeau Botezul creştin.
