Cuvântul profesorului: Fundamentarea biblică a drepturilor omului

Au trebuit să treacă milenii până ce omenirea a ajuns la conştiinţa egalităţii în demnitate şi drepturi a tuturor fiinţelor umane, impunând în sfârşit eliminarea oricăror forme de discriminare. De subliniat totuşi că, dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi şi că fiecare persoană se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile care sunt enunţate în Declaraţie (1) fără vreo deosebire de rasă, culoare a pielii ori origine naţională s-a dat abia spre finele mileniului al doilea, ea a fost pregătită cu mult timp înainte, în sensul că prin Biblie i s-a inoculat omenirii în conştiinţă ideea că fiecare persoană este chipul lui Dumnezeu, iar dreptatea face parte din chiar fiinţa sa. De fapt, încercări în această direcţie au mai fost întreprinse.(2) Se ştie că ideea a avut-o şi Iosif al II-lea, care prin Edictele sale de Toleranţă pentru anumite regiuni, cum ar fi: Boemia şi Moravia 1781/1782, pentru Ungaria 1783 şi pentru Galiţia, garanta evreilor aceeaşi demnitate umană, ca cetăţeni ai imperiului. (3) Dacă s-a ajuns totuşi la conştiinţa că toţi oamenii sunt egali (sau cel puţin aşa ar trebui să fie) în faţa legii şi să lupte efectiv împotriva oricăror discriminări, acolo unde s-ar mai manifesta, ca şi împotriva oricărei incitări la discriminare(4), Sfânta Scriptură avea, în esenţă, astfel de prevederi date de Legiuitorul Suprem cu mai bine de trei mii de ani în urmă. Aşadar, începuturile conştientizării şi mai ales implementării drepturilor omului se pot uşor identifica în paginile Bibliei, care dau mărturie clară despre demnitatea omului, demnitate readusă la adevărata sa valoare prin chiar acceptarea de către Hristos Domnul a firii omeneşti prin actul Întrupării. De notat că primul articol din Convenţia Internaţională a Drepturilor Omului garantează libertatea şi demnitatea. Nu-i de mirare, dacă ne gândim că nu ai ce face cu celelalte drepturi dacă nu eşti liber şi îţi piezi demnitatea. Nu-i greu de observat că şi Biblia aminteşte mai întâi de eliberarea poporului ales din robie şi abia după aceea i se dau şi nişte norme de conduită interumană. Aceasta, din două motive: primul ca să arate că libertatea este starea naturală, normală şi binecuvântată de Dumnezeu a omului ca să se poată împlini pe toate planurile, iar în al doilea rând că omul are menirea de a-I fi slujitor şi chiar rob doar lui Dumnezeu.

Mai presus de toate drepturile omului este dreptul la viaţă, fiindcă toate celelalte decurg logic din acesta ca râul din izvor.

Dreptul la viaţă este stipulat în articolul 3, care îl garantează pentru toate fiinţele umane. Atentarea la viaţa semenului, indiferent de rasă, religie, vârstă ori poziţie socială, a fost condamnată de toate religiile şi legile omeneşti. Porunca de a nu ucide se regăseşte ca lege nescrisă chiar în legea morală naturală. În legislaţia mozaică apare însă total diferit faţă de cum suntem noi obişnuiţi să zicem: să nu ucizi! Evreului din Antichitate i s-a spus prin Decalog: atta lo tirţach! Adică tu nu vei ucide! (Exod 20, 13); nici chiar hoţul ori tâlharul surprins în casă de către proprietar nu putea fi ucis decât în anumite circumstanţe (Exod 22, 1-4). Foarte interesant de observat este că sus-numita Convenţie, deşi recunoaşte valoarea de neegalat a vieţii umane, nu face nici o referire la pruncucidere. Or, porunca divină prin interdicţia de a ucide îi are în vedere şi pe prunci. În perioada primară a creştinismului, găsim lămurit exprimat dreptul la viaţă şi al pruncilor, când, pe baza Sfintei Scripturi, Părinţii Apostolici scriau: Să nu ucizi copil în pântecele mamei şi nici să-l ucizi după ce s-a născut.(5) Ceva mai târziu, Sf. Ioan Gură de Aur califica avortul ca pe o infracţiune mult mai gravă decât crima şi culpabiliza pentru fapta în sine cât şi pentru păcatul subiacent atât pe femeie, cât şi pe bărbat, iar Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea) zicea că cea care cu bună ştiinţă ar distruge fetusul să fie pedepsită ca şi pentru crimă.(6) Renumitul teolog John Breck consideră acest păcat ca pe un holocaust (7)7, dar se subînţelege că echivalându-l cu o slujire a demonilor.

NOTE

1. Este vorba de intrarea în vigoare a acelei Declaraţii la 4 ianuarie 1969: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de către Naţiunile Unite la 10 decembrie 1948. Poate fi considerată una dintre cele mai înţelepte decizii pe care le-a luat omenirea după atâtea milenii, definită de fostul papă, Ioan Paul al II-lea, „una dintre cele mai înalte forme de expresie ale conştiinţei umane din timpul nostru“ (Consiliul Pontifical Pentru Dreptate şi Pace, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, trad. din italiană de pr. dr. Lucian Fărcaş, Sapientia, Iaşi, 2007, 136);

2. Vezi: Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului, în Instrumente Internaţionale Privind Drepturile Omului, vol. I, Bucureşti, 1997, 62;

3. A se vedea: Hans Küng, Iudaismul - Situaţia religioasă a timpului, introd. de Andrei Marga, trad. din limba germană de Edmond Nawrotzky-Török, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, 225;

4. Idem, 62;

5. A se vedea: Epistola lui Barnaba, cap. al XIX-lea, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici de pr. D. Fecioru, în PSB, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1979, 135;

6. Epistola 188, Canonul 2;

7. A se vedea mai detaliat: John Breck, Darul sacru al vieţii - tratat de bioetică, trad. de Irineu Pop Bistriceanu, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, 163-169 şi 171.