Cuviosul Dimitrie, pildă şi ajutor pentru închinătorii săi

Între marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe Române, care ne înfăţişează alese chipuri de sfinţi, se înscrie şi prăznuirea la 27 octombrie a Sfântului Cuvios Dimitrie, ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui sfinte moaşte se păstrează în Catedrala patriarhală.

Potrivit tradiţiei, cu câteva zile înainte de ziua sărbătoririi Cuviosului, sfintele sale moaşte sunt scoase în procesiune şi aşezate sub baldachinul special amenajat pe Dealul Patriarhiei, unde sunt venerate de credincioşii bucureşteni şi de pelerinii veniţi din toată ţara. În această atmosferă duhovnicească, cu flori în mâini şi în inimi cu credinţa în puterea lui Dumnezeu, credincioşii vin zi şi noapte în faţa raclei, rugându-se sfântului să le vină în ajutor şi să-i ferească de primejdii şi răutăţi.

Despre Sfântul Cu­vios Dimitrie se ştie că a trăit în satul Basarabov, în apropiere de Russe (Bul­ga­ria), pe vremea dinastiei ro­mâ­neşti a Asăneştilor sau cel mai târziu pe vremea Cruciadei a 4-a (1204-1261), într-o familie u­mi­lă de ţărani, dar cu adâncă credinţă în Dumnezeu. Vie­ţu­i­rea sa a fost pe cât de simplă, pe atât de înaltă. Mai întâi, a fost păstor, apoi s-a călugărit în mănăstirea din vecinătatea satului său, după care s-a retras într-o peşteră săpată în stâncă din preajma râului Lom, unde a petrecut în post şi rugăciune tot restul vieţii. Nu se cunoaşte cât timp s-a nevoit acolo şi nici anul mutării sale la Domnul. Se ştie însă că încă din timpul vieţii, Cuviosul Dimitrie s-a învrednicit să fie făcător de minuni, datorită sfinţeniei la care a ajuns, cunoscându-şi chiar sfârşitul călătoriei sale pământeşti.

După trecerea unui anumit timp de la moartea lui, pe timpul stăpânirii turceşti în Pe­n­in­­sula Balcanică, Dumnezeu Care Se preaslăveşte prin sfinţii Săi, dorind ca acest Cuvios să fie cunoscut de creştini spre pildă şi ajutor, a făcut ca, în urma unor ploi pu­ternice, lespezile care-i aco­pereau mormântul să se disloce şi să alunece împreună cu trupul neputrezit al Sfântului în apa Lomului. Creştinii au aşezat sfintele sale moaşte în biserica satului Basarabov, din dreapta Dunării, vizavi de ora­şul Giurgiu. Auzind despre această descoperire, domnul creş­tin al Ţării Româneşti a tri­mis meşteri şi bani şi a ridicat acolo o biserică nouă, în care au fost aşezate moaştele Sfântului.

Aducerea sfintelor moaşte în Catedrala mitropolitană din Bucureşti

În vremea Războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltâcov a trecut Du­nărea, călcând Rusciucul şi o serie de sate, între care şi Ba­sa­ra­bov. Găsind moaştele Sfân­tu­lui Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat şi le-a adus la Bucureşti, la 13 iulie 1774 aflat sub ocupaţie rusească, şi, cu învoirea mitropolitului Gri­go­rie al II-lea (1769-1787), le-a aşe­zat în Catedrala mi­tro­po­li­tană, cu gândul de a le duce în Rusia, dar la rugămintea bo­ie­rului român Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaşte, generalul s-a înduplecat şi le-a lăsat bucureştenilor, spre cinstire şi închinare, luând cu sine în Rusia numai o mână a Cu­viosului Părinte Dimitrie.

Mitropolitul Grigorie al II-lea a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an în ziua de 27 octombrie, numindu-l şi „cel Nou“, pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Di­mitrie, Izvorâtorul de Mir, în­scris în calendar la 26 octom­brie, ale cărui moaşte se păs­trea­ză în catedrala din Te­sa­lo­nic. Tot mitropolitul Grigorie al II-lea a tipărit cu cheltuiala proprie, în 1779, slujba Sfân­tu­lui Cuvios Dimitrie cel Nou, alcătuită din îndemnul său de mitropolitul Filaret al Mirelor, viitorul mitropolit al Un­gro­vla­hiei Filaret al II-lea. Iar în 1786, el a făcut Sfântului o raclă de lemn, îmbrăcată pe alocurea cu tablă de argint, păstrată până în zilele noastre în veşmântăria catedralei.

În anul 1879, moaştele Cu­vi­o­sului Dimitrie au fost strămutate într-o raclă din argint masiv, împodobită cu scene în relief din viaţa sfântului, special confecţionată de meşterul ar­gin­tar Teodor Filipov din Bu­cureşti, la iniţiativa şi în mare parte cu cheltuiala episcopului Ghenadie Petrescu al Ar­ge­şu­lui (1876-1893), viitor mitropolit primat în 1893-1896, ajutat cu contribuţii băneşti şi de alţi creştini evlavioşi.

Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul catedralei şi al oraşului Bucureşti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului, într-un studiu din 1887 consacrat vieţii acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureştenilor pentru acest Cuvios Părinte îm­pă­mân­tenit la noi. De atunci şi până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Şi astăzi, ca şi acum peste două sute de ani, nu numai bucureştenii urcă zilnic şi în număr mare colina Mitropoliei ca să se în­chine cu evlavie la sfintele lui moaşte, dar şi mulţi credincioşi din toată ţara.

În anul 1955, constatând ma­rea cinstire a Sfântului Cu­vios Dimitrie în evlavia românilor din întreaga ţară, la propu­ne­rea patriarhului Justinian Ma­rina, Sfântul Sinod a proclamat generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Ro­mâ­nă, stabilindu-i ca zi de prăznuire 27 octombrie, a doua zi după sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Aceas­tă hotărâre sinodală a fost pri­mi­tă cu mare bucurie de cre­dincioşi.

Evlavia credincioşilor pentru Cuvios

Au bucureştenii evlavie şi pentru moaştele altor sfinţi din oraşul lor, dar ei nu aleargă să se închine cu mai mare cinstire şi cu neclătinată credinţă ca la moaştele Sfântului Cuvios Di­mi­trie. Încă de la sfârşitul se­colului al XVIII-lea, în ziua de pomenire a Sfântului, la 27 octombrie, se făcea mare „alai“ la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de săr­bă­toare, urca Dealul Mi­tro­po­li­ei şi era întâmpinat în uşa bi­sericii de mitropolit, cu Evan­ghe­lia şi Crucea, înconjurat de arhierei şi de preoţi şi diaconi. Liturghia era săvârşită de mi­tropolit, împreună cu arhiereii şi cu stareţii mănăstirilor din Bucureşti. După Liturghie, Vodă se întorcea la Curtea dom­nească cu acelaşi alai cu care venise la Mitropolie şi îm­părţea caftane şi slujbe la bo­ieri, ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Când moaştele Sfântului, în vremuri de grea cumpănă, au părăsit Catedrala, ca în martie 1821, la intrarea lui Tudor Vla­di­mirescu în Bucureşti şi ocuparea Mitropoliei de către ar­nă­uţii domneşti, fiind luate de călugări, de frica „zavergiilor, carjaliilor şi altor lifte păgâne“ şi duse noaptea pe umeri la Bi­se­rica „Sfântul Dumitru“ din uliţa Ilişcarilor (numită astăzi Biserica „Sfântul Dumitru“-Poş­tă), dându-le „sub bună stră­ju­ire isnafului (corporaţiei) de ilişcari, care au pus străji la biserică, zi şi noapte“, sau în 1918, în timpul ocupaţiei germane, când au fost răpite de soldaţii bulgari pentru a fi duse la sudul Dunării, bucureştenii nu şi-au recăpătat liniştea până când nu le-au văzut iarăşi pe Dealul Mitropoliei.

La întoarcerea după zaveră, „Sfântul a fost întâmpinat la capul Podului Mogoşoaiei de Grigore Vodă Ghica, de Mi­tro­po­lit şi episcopi, de beizadele, de boierime, de neguţătorime şi de toată obştea bucureşteană, şi a fost însoţit de acolo, pe jos, cu capetele goale, de toţi bucureştenii, cu Domnul în frun­te, până sus pe colină, unde a stat trei zile sub cerul liber să i se închine şi să-i sărute mâna toţi bucureştenii“.

Tot aşa în 1918, când a revenit din drumul Giurgiului, „Sfântul a fost primit la bariera Belului de mii de bucureşteni, de s-au îngrozit şi nemţii, în fruntea cărora se afla mi­tro­po­litul, arhierei, preoţi şi că­lu­gări. S-au făcut rugăciuni de mulţumire înaintea bisericii, după care racla cu moaştele Sfân­tului Cuvios Dimitrie a fost aşezată la locul de unde, cu trei zile în urmă, cu necinste a fost luată. A urmat un mare pelerinaj al bucureştenilor, care a durat o lună“.

Menţionăm şi faptul, mai apropiat de zilele noastre, că autorităţile comuniste, incomodate de prezenţa credincioşilor la moaştele Cuviosului Di­mi­trie, în decembrie 1989 au interzis pelerinajul pe Dealul Patriarhiei. În acel an, moaş­tele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost aşezate, spre cinstire şi închinare, sub un baldachin amenajat în faţa Bisericii „Sfântul Nicolae“ Vlădica. Pe­le­rinajul a durat cinci zile, alertând autorităţile. Cre­din­cio­şii s-au rugat în acele zile pentru sănătate personală şi linişte sufletească, dar şi pentru izbăvire de sub apăsarea dictaturii ateiste.

Izbăvitor de holeră şi aducător de ploaie

Îl iubesc bucureştenii pe Sfântul Cuvios Dimitrie. L-au iubit de la venirea lui la Mi­tro­polie, pentru marea lui dra­gos­te faţă de oraşul lor, fiindu-i ocrotitor şi izbăvitor. Şi într-a­de­văr, Sfântul a apărat de multe ori Bucureştiul de primejdii şi răutăţi. În vremea lui Caragea, la 1814, de pildă, întinzându-se ciuma în Bu­cu­reşti, la cererea lui Vodă, că­lu­gării au scos moaştele Sfân­tu­lui de la Mitropolie şi au ocolit oraşul, citind rugăciuni de tămăduire. Din acea zi, molima a scăzut treptat şi Bucureştiul a scăpat de această mare năpastă.

La 1827, sub domnia lui Grigore Ghica, o secetă nă­praz­nică lovind oraşul, s-a făcut pro­cesiune cu moaştele Sfân­tu­lui Dimitrie, purtate de preoţi pe umeri, pornind de la Mi­tro­polie, şi după ce ocoliră câteva străzi, „când sosiră în capul Podului Mogoşoaiei, începu să plouă. Vodă şi boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi“.

În 1831 se ivi holera şi mulţi bucureşteni fugiră care pe unde au putut, încât oraşul rămase aproape pustiu. La porunca generalului Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Ro­mâ­nesti, moaştele Sfântului au fost duse pe Câmpia Filaret, - era în 15 septembrie -, unde mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru înce­tarea molimei, în prezenţa ge­ne­ralilor şi ofiţerilor ruşi, a bo­ie­rilor, clerului şi poporului care mai rămăsese în oraş. „Din ziua aceea şi până la în­ceputul lunii octombrie a scă­zut repede numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi.“

Iată numai câteva din mi­nunile pe care Sfântul Cuvios Dimitrie le-a făcut pentru ocro­tirea bucureştenilor, şi exemplele pot continua până în vremea noastră.

În aprilie 1944, când oraşul Bucureşti era sub ţinta bombardamentelor, a fost atinsă de bombe şi Colina Patriarhiei. O bombă a căzut între altarul catedralei şi clopotniţă, fără a le atinge, făcând o groapă în pământ. Altă bombă a căzut între pridvorul catedralei şi clădirea de alături, pe atunci Palatul Parlamentului, iarăşi fără mari stricăciuni, doar câteva schije au străpuns cu­pola de la intrarea în re­şe­dinţă. A treia bombă a căzut pe aleea ce duce de la Cancelaria Arhiepiscopiei în strada 11 Iunie, unde se vede şi astăzi o denivelare. Faptul că bombele n-au distrus clădirile şi nu s-au întâmplat pierderi de vieţi o­me­neşti este rezultatul ru­gă­ciunilor fierbinţi ale părinţilor slujitori ai catedralei şi ocro­tirii Sfântului Cuvios Dimitrie, căci cu câteva zile înainte fuseseră scoase din biserică sfintele sale moaşte, ocolindu-se sfântul lăcaş. Deşi unii consi­lieri făcuseră stăruitoare pro­puneri pentru transferul sfintelor moaşte la Mănăstirea Cio­rogârla, pentru a le feri de bombardamente, unde se instalase Cancelaria Sfântului Sinod şi fuseseră evacuate temporar moaştele Cuvioasei Pa­ras­cheva de la Iaşi, patriarhul Nicodim a decis ca Sfântul Cuvios Dimitrie să rămână în catedrală, la locul său, ca să-i ocrotească pe toţi.

Presiunile comuniştilor nu au avut succes

Sistematizarea zonei centrale a oraşului Bucureşti, după cutremurul din 4 martie 1977, care a schimbat radical înfăţişarea Pieţei Unirii, a pus în primejdie şi monumentele bisericeşti de pe Dealul Pa­tri­ar­hiei. S-a preconizat atunci, prin 1982, într-o primă etapă, închiderea Catedralei Patri­ar­hi­ei şi strămutarea moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie, precum şi a Reşedinţei patriarhale la Mănăstirea Văcăreşti, pentru a se ridica pe acest deal istoric un monument numit „Vic­toria Socialismului în Ro­mâ­nia“, de fapt un monument funerar pentru Nicolae Cea­u­şes­cu, care nu dorea să fie depus după deces la Mausoleul lide­ri­lor comunişti din Parcul Li­ber­tăţii (astăzi Parcul Carol). Pro­iectul nu s-a realizat, căci s-a împotrivit patriarhul Iustin, aşa cum a relatat Camil Ro­guski, arhitectul decorator al familiei Ceauşescu, într-o convorbire cu ziarista Mirela Petcu, care a spus: „Se luase, la un moment dat, hotărârea să se facă un monument funerar pentru Ceauşescu, dar, în loc să-i zicem mormânt sau mausoleu, aveam să-i spunem Mo­nument al Victoriei Socia­lis­mu­lui în România. Una dintre indicaţii a fost ca acest monument funerar să fie pe Dealul Mitropoliei, unde actuala clo­pot­niţă trebuia să fie mutată mai spre biserică. În locul ei urma să fie amplasat acest mo­nu­ment. I s-a comunicat lui Cea­u­şescu şi el a fost întru totul de acord. Când i s-a spus că acolo va fi amplasat Monumen­tul Victoriei Socialismului, Cea­u­şescu a hotărât ca biserica Mitropoliei să devină monument istoric, Cancelaria Mi­tro­po­liei să fie transformată în anexă a mausoleului, iar Mi­tro­polia să fie mutată la Văcăreşti. La Văcăreşti urma să locuiască şi patriarhul. Cea­u­şescu a cerut să executăm un proiect cu privire la restaurarea Mănăstirii Văcăreşti, astfel încât să arate ca un centru ecumenic al Bisericii Or­to­doxe Române. Urma să se facă şi un Palat patriarhal. Nu s-a făcut până la urmă pentru că s-a opus cu înverşunare Pa­tri­ar­hia. Asta a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu, care s-a e­nervat şi a decis: «Bine, să rămână ei acolo. Dărâmăm bi­serica şi punem în locul ei un complex sportiv». Aşa a murit Văcăreştiul!“

Proiectul a fost reluat de către autorităţi în 1987, pe timpul patriarhului Teoctist, care, de asemenea, s-a opus schim­bării destinaţiei Dealului Pa­tri­ar­hiei, arătând conducătorilor politici că acest loc sfânt împreună cu toate obiectivele istorice şi religioase existente pe el reprezintă un simbol al Ortodoxiei româneşti şi o măr­tu­rie grăitoare a păstrării tra­di­ţiei, spiritualităţii şi culturii noastre naţionale, iar distru­ge­rea lui ar însemna o „crimă în faţa istoriei acestui popor, care ne-ar fi judecat necruţător“. Opoziţia patriarhului Teoctist la demolarea Catedralei Pa­tri­ar­hiei şi mutarea Reşedinţei pa­triarhale a fost confirmată de generalul Ion Dincă, prim-vicepremier în ultimul guvern comunist condus de Constantin Dăscălescu, într-un interviu cu ziarista Angela Băcescu, publicat în săptămânalul „Europa“, în care a spus: „Nicolae Cea­u­şes­cu, la propunerea soţiei sale, hotărâse să fie demolate bise­rica şi sediul Patriarhiei. Sta­bi­lise ca Patriarhia să fie mutată la Biserica Radu Vodă. Acolo urmau să fie mutate şi moaş­tele Sfântului Dumitru. Eu am primit sarcina ingrată să discut cu patriarhul Teoctist şi să-l conving să-şi dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, expri­mân­du-şi totalul dezacord cu de­mola­rea şi mutarea Pa­tri­ar­hiei, ru­gându-mă să-i comunic lui Ni­colae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari ne­mul­ţu­miri în rândul credincioşilor, al preoţilor din ţară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, precum şi în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de cre­dincioşi, îm­po­tri­vire care poate lua forme de violenţă. De asemenea, patriar­hul Teoctist şi-a exprimat dezacordul cu mu­tarea sfintelor moaşte ale Sfântului Du­mitru de la bise­ri­ca din Dealul Mi­tro­po­liei la Biserica Radu Vodă. Am informat pe Cea­u­şescu cu poziţia patriarhului şi l-am rugat să renun­ţe la ho­tă­rârea de demolare. Am informat că po­zi­ţia patriarhului este şi poziţia mea. El nu a aprobat poziţia patriarhului şi a mea, dar nu a mai cerut să începem demolarea. Aşa au trecut 2 ani până în decembrie 1989 şi acest lăcaş de cult şi de istorie a neamului nostru se găseşte la locul lui“.

Abandonarea într-un mod inexplicabil a intenţiei auto­ri­tă­ţi­lor comuniste de a stră­mu­ta Catedrala şi Reşedinţa Pa­tri­ar­hiei de pe locul actual se poate pune şi pe seama refuzului Sfântului Cuvios Dimitrie de a părăsi Mitropolia, unde sălăşluieşte de peste două sute de ani, a dorinţei sale de a ră­mâne în mijlocul bucureşteni­lor, ca să se roage în continuare pentru ei la tronul Milostivului Dumnezeu.

Evlavia creştinilor bucureş­teni pentru Cuviosul Părinte Dimitrie a sporit an de an, că­pă­tând intensitate mai ales în preajma sărbătoririi Sfân­tu­lui. În aceste zile, oraşul Bu­cureşti devine centrul celui mai mare pelerinaj din sudul ţării, când sute de mii de cre­dincioşi, de toate vârstele şi stările, tineri şi bătrâni, băr­baţi şi femei, urcă Dealul Patriarhiei ca să se roage cu evlavie şi să respire adânc acelaşi aer încărcat de cre­dinţă şi de nădejde în pu­terea lui Dumnezeu şi ajutorul Sfinţilor pentru viaţa lor.