Dificultăţile mărturisirii credinţei ortodoxe în timpul comunismului din Albania şi importanţa libertăţii religioase astăzi

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” ­(Filipeni 1, 29).

În întreaga istorie a lumii au existat multe forme de persecuţie religioasă. În secolul 20, persecuţia creştinilor a devenit nemiloasă în zonele în care guverna regimul comunist. Durata şi intensitatea acesteia au variat de la ţară la ţară. În Albania, în urma retragerii ocupanţilor germani (noiembrie 1944), partidul comunist al lui Enver Hogea a intrat în drepturi depline, declanşând şi persecuţia religioasă.

În primii 23 de ani, această persecuţie a urmat tiparul clasic cunoscut, asemenea celor petrecute în Rusia şi în sud-estul Europei. Arhiepiscopul canonic Hristofor a fost plasat în arest la domiciliu, iar la 19 iunie 1958 a fost găsit mort, cauza oficială a morţii fiind un atac de cord. Paisios Vondicas, văduv şi Episcop de Korcea până la acea dată, a fost numit ca nou Arhiepiscop. Fiul său era membru executiv al partidului comunist din Albania. Tot la Tirana (februarie 1950), a fost convocată o adunare de clerici și laici ai Bisericii Ortodoxe pentru a se vota un nou Statut în contextul noului regim legal, care punea Biserica sub controlul deplin al statului. Pentru orice numire în slujirea religioasă, chiar şi pentru hirotonirea unui diacon, era nevoie de acordul statului. În martie 1966, Paisios a decedat, în locul său fiind numit, în aprilie, pentru scaunul arhiepiscopal, Damianos, un vechi partizan, care, potrivit unor teologi şi preoţi, ar fi contribuit personal la desfiinţarea Bisericii, prin ordinele şi acţiunile sale. În 1967, acesta s-a retras la Pogradec, unde a decedat la 18 octombrie 1973. Între timp, eforturile de ridiculizare a Bisericii şi a reprezentanţilor ei s-au intensificat, prin diverse publicaţii, filme şi calomnii.

În următorii 23 de ani, între 1967 şi 1990, persecuţia religioasă a devenit totală şi implacabilă. Prin decretul din 22 noiembrie 1967, orice exprimare religioasă a fost interzisă oficial prin Constituţia Albaniei. Sute de biserici au fost demolate, iar altele au fost transformate în ateliere, depozite, cinematografe, cluburi, grajduri etc. Aproape toate mănăstirile au fost distruse sau folosite ca tabere militare. La data respectivă, Biserica Albaniei avea, în afara Arhiepiscopiei, trei alte episcopii, 19 districte ierarhice, 330 de parohii şi 25 de mănăstiri (fără comunităţi monahale). Clericii au fost dispersaţi forţat, prin violenţă. Proprietăţile bisericeşti (pământ, vase liturgice şi documente) au fost confiscate. Cea mai mică exprimare a credinţei religioase – păstrarea icoanelor, a cărţilor religioase şi alte simboluri – era pedepsită sever. Timp de 25 de ani nu s-a înregistrat nici o hirotonire a unui cleric. Cel mai tragic lucru dintre toate era că episcopii albanezi dispăreau.

În anii întunecaţi ai asprei persecuţii ateiste au existat unele murmure de mărturisire ortodoxă cu iniţiative individuale. Îmi amintesc de un caz tipic: părintele ­George era preot la Vouliarates, un sat din sudul Albaniei, lângă Gjirokastër. Studiase pentru a fi învăţător şi agronom. Când a izbucnit persecuţia ateistă a fost forţat să-şi părăsească îndatoririle preoţeşti şi să lucreze ca muncitor în construcţia de drumuri. Într-o zi, când s-a oprit să se odihnească după munca grea în bătaia soarelui, o cunoştinţă de a lui, un creştin ortodox dintr-un alt sat, s-a apropiat de el şi i-a şoptit cu compasiune: „În lume necazuri veţi avea”. Părintele George l-a privit cu blândeţe şi a completat versetul biblic: „Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Altă dată, adepţi fanatici ai partidului ateist au scrijelit o cruce mare în mijlocul drumului şi l-au forţat pe pr. George să treacă peste ea. El a îngenuncheat cu respect în faţa ei, şi-a îndoit braţele pe cruce şi a îmbrăţişat-o.

Un alt preot, părintele Kosmas Kyrio, care şi el fusese obligat să muncească din greu, călătorea cu multă precauţie, săvârșea noaptea Sfânta Liturghie şi boteza în secret pentru oricine dorea. În Korcea, un grup de femei se aduna în casele lor, cu ferestrele închise şi cu multe alte precauţiuni, şi organiza grupuri de rugăciune. Era o rezistenţă paşnică, cu o mărturisire calmă a credinţei ortodoxe. Batjocura şi insultele au făcut întotdeauna parte din această tragedie. Următoarele etape erau exilul, greutăţile, detenţiile îndelungate şi asasinatele. Clericii nu erau singurii martiri ai credinţei, ci şi laicii și familii întregi.

Când regimul comunist albanez s-a prăbuşit sub presiunea evenimentelor internaţionale (1991), Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei era total distrusă. Încercările îngrozitoare, care timp de decenii distruseseră Biserica locală precum focul, au făcut-o să arate asemenea unui pământ pustiit. Patriarhia Ecumenică, după ce în anul 1937 îi acordase autocefalia, a preluat iniţiativa reconstrucţiei. În 1991, m-a trimis în Albania ca exarh patriarhal, iar în iunie 1992 am fost ales Arhiepiscop al Tiranei, ­Durrësului şi al Întregii Albanii.

Importanţa libertăţii religioase astăzi

Din anul 1991, libertatea religioasă a fost instituită oficial în Albania. Aceasta a fost formulată clar în noua Constituţie din anul 1998. Am fost invitaţi, în cadrul pregătirii Constituţiei, să participăm în calitate de observatori şi reprezentanţi ai comunităţilor religioase, ceea ce ne-a dat posibilitatea să propunem aspecte specifice, favorabile Bisericii. În acest sens, articolul din Constituţia Republicii Albania, din anul 1998, prevede, inter alia, următoarele: „Articolul 10: 1. În Republica Albania nu există o religie oficială. 2. Statul este neutru în problemele de credinţă şi conştiinţă şi garantează libertatea exprimării lor în viaţa publică. 3. Statul recunoaşte egalitatea comunităţilor religioase. 4. Statul şi comunităţile religioase îşi respectă reciproc independenţa şi lucrează împreună pentru binele fiecărei comunităţi şi al tuturor. 5. Relaţiile dintre Stat şi comunităţile religioase sunt reglementate pe baza acordurilor încheiate între reprezentanţii acestora şi Consiliul de Miniştri. Aceste acorduri sunt ratificate de Parlament. 6. Comunităţile religioase sunt persoane juridice. Ele se bucură de independenţă în administrarea proprietăţilor lor conform principiilor, regulamentelor şi canoanelor, în măsura în care nu se încalcă interesele unei terţe părţi”.

Noul Statut al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei a fost formulat pe baza acestor prevederi constituţionale, urmat de acordul dintre Biserica Ortodoxă Autocefală şi Guvernul albanez. Aceste două texte constituie o bază legală sigură pentru o reconstrucţie solidă a Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei.

Într-un alt articol, Constituţia confirmă şi mai clar caracterul libertăţii religioase: „Articolul 24: 1. Libertatea de conştiinţă şi religia sunt garantate. 2. Oricine este liber să-şi aleagă sau să-şi schimbe religia sau credinţa, precum şi să le exprime individual sau colectiv, în viaţa publică sau privată, prin cult, educaţie, practicarea sau oficierea ritualurilor. 3. Nimeni nu poate fi obligat sau oprit să facă parte dintr-o comunitate religioasă, sau să participe la practicarea cultului acesteia, sau să-şi declare credinţa în public”.

În aceste circumstanţe, prin predică, catehizare, slujire, serviciile religioase au început transmiterea Evangheliei în oraşele şi satele Albaniei. S-au înfiinţat: un Sfânt Sinod cu opt membri, un Consiliu economic de clerici şi laici şi aproximativ 350 de parohii. Au fost înfiinţate Academia Ortodoxă, două Şcoli Secundare Bisericeşti şi o Şcoală de muzică bizantină, cu ansambluri de clădiri şi internate şcolare aflate în proprietate particulară. Au fost formaţi şi hirotoniţi 170 de noi clerici. În diverse oraşe s-au înfiinţat centre de tineret, precum şi tabere pentru tineri. S-au construit peste 150 de biserici noi, au fost restaurate 60 de biserici şi mănăstiri care deveniseră monumente culturale şi peste 160 de biserici au fost reparate. Au fost construite 70 de clădiri bisericeşti pentru a fi folosite ca şcoli, cămine pentru tineret, centre de sănătate, cămine, ateliere, cantine pentru săraci etc., ajungându-se la un total de 450 de clădiri. S-a dezvoltat asistenţa filantropică a Bisericii, distribuindu-se sute de tone de hrană, îmbrăcăminte şi medicamente. S-a înfiinţat o tipografie particulară în vederea transmiterii mesajului Ortodoxiei, publicându-se peste 160 de cărţi, precum şi un ziar, o revistă pentru copii şi tineret şi o revistă ştiinţifică. S-a înfiinţat, de asemenea, un post de radio.

În afară de reconstrucţia tuturor structurilor bisericeşti, s-au dezvoltat programe de pionierat în educaţie, sănătate, bunăstare socială, dezvoltare rurală, cultură şi ecologie. În sfârşit, s-au construit două uzine hidroelectrice în vederea asigurării securităţii financiare şi continuării acestei activităţi. S-a hotărât ca o parte din procentajul venitului lor să fie oferit altor Biserici Ortodoxe lipsite de surse financiare pentru a-şi desfăşura activitatea misionară.

Scopul principal al tuturor acestor iniţiative îl constituie transmiterea mesajului de dragoste, cu activităţile sale specifice, întotdeauna bazate pe cuvintele Domnului: „Aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Tot acest efort creator, realizat cu ajutorul lui Dumnezeu, în pofida dificultăţilor enorme, s-a împlinit datorită faptului că a existat libertate religioasă folosită în mod eficient. Merită menţionat, totuşi, faptul că, în statele în care ortodocşii sunt în minoritate, există numeroase cazuri grave (dispoziţii juridice, retrocedarea proprietăţilor, acorduri în învăţământ etc.) afectate de voinţa factorilor de stat aparţinând altor credinţe religioase.

În concluzie, în aceste condiţii specifice de libertate religioasă şi de coexistenţă a ortodocşilor cu persoane de alte religii şi ideologii, prima îndatorire a Bisericii o constituie educarea membrilor săi prin catehizare sistematică şi efort pastoral. În acelaşi timp, urmează să se dezvolte activităţi mai extinse în vederea transmiterii mesajului Evangheliei în societatea albaneză, respectându-se armonia coexistenţei religioase.

*

Cu siguranţă, tema libertăţii religioase are dimensiuni universale mai largi. Conştientizarea faptului că aparţinem „Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, şi nu unei confederaţii de Biserici, ne impune să fim solidari cu toţi fraţii şi surorile confruntaţi cu încălcarea libertăţii lor religioase în alte ţări. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”, subliniază Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 12, 26).

Noile circumstanţe globale ne obligă, pe aceia dintre noi care îl urmăm pe Dumnezeul adevărului, dreptăţii şi păcii, să avem antenele gata pregătite pentru a apăra principiile libertăţii religioase, precum şi pacea şi dreptatea la nivel local şi global.

Bineînţeles, nimic nu se realizează uşor şi de la sine, prin propriile noastre puteri. Oricât de complexe şi de dificile ar fi circumstanţele timpului în care trăim, îndrăznim să sperăm. „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15, 13).

† Anastasios
Arhiepiscopul Tiranei, Durrësului și al Întregii Albanii

Cuvânt rostit la şedința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 28 octombrie 2017.