Două secole de existenţă pentru biserica de suflet a Patriarhului Nicodim

▲ Astăzi, 1 septembrie 2007, în satul care a inspirat nemuritoarele „Amintiri din copilărie“, va fi mare sărbătoare ▲ Se împlinesc 200 de ani de la sfinţirea bisericii monument istoric „Sf. Ierarh Nicolae“ din Pipirig ▲ La manifestările prilejuite de acest bicentenar va participa şi IPS Mitropolit Daniel, Locţiitor de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române ▲ Cu prilejul sărbătorii va avea loc inaugurarea Muzeului colecţiilor de obiecte bisericeşti şi lansarea volumului „Viaţa şi activitatea Patriarhului Nicodim Munteanu“ ▲

„Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţa de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor… Din jos, vin Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor, unde plugurile rămân singure pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele, iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata… apoi vin Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topliţa şi Ocea…iar spre Crivăţ, către Ozana, vine Tg. Neamţului, cu mahalalele Pometea, de sub dealul Cociorva, unde la toată casa era livadă mare, Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănină râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lâna şi sunt vestiţi prin teascurile de făcut oloiu, şi Condrenii cu morile de pe Nemţişor, şi piuăle de făcut sumani“.

Astfel descria nemuritorul humuleştean Ion Creangă zona etno-folclorică ce se întinde pe Valea Ozanei, în ţinutul străjuit de Cetatea Neamţ, cu nucleul la Tg. Neamţ – Humuleşti, locuitorii de pe aceste meleaguri, alcătuind o puternică şi bine conturată comunitate, omogenă prin tradiţii, viaţă spirituală şi obiceiuri, pe care marele clasic din Humuleştii Neamţului l-a dus, cu nemăsurată artă, în universalitate şi i-a întreţinut memoria vie tocmai prin instinctul fabulosului.

Pipirigul din jurul capelei ciobanilor

Pătrundem în această depresiune de legendă şi istorie, lăsând în urmă oraşul Tg. Neamţ, după aproximativ 25 de kilometri parcurşi pe moderna şosea ce leagă Mănăstirea Neamţului de frumoasa aşezare Poiana Largului. Mergând spre vest, pe valea Ozanei, pe traseul Târgu Neamţ - Poiana Largului ce urcă de-a lungul albiei Ozanei, trecem prin localitatea Vânători Neamţ, prin rezervaţia naturală Braniştea, de unde se desprinde drumul spre Mănăstirea Neamţ (Lavra Neamţului – „Ierusalimul românesc“); continuând traseul spre Poiana Largului, trecem prin Leghin, de unde se ramifică şoseaua spre Mănăstirile Secu şi Sihăstria, iar în continuarea traseului principal ajungem, în fine, în localitatea Pipirig.

Suntem de fapt pe teritoriul vechii moşii a Mănăstirii Neamţului, ce urcă pe valea Ozanei, până la izvoare, la poalele muntelui Hălăuca, al cărui vârf numit Bivolul, are o înălţime de 1531 m.

Pipirig îşi trage numele de la o plantă numită pipirig, ce avea în trecut o mare arie de răspândire pe terasele şi versanţii mlăştinoşi ai râului Neamţ (Ozana).

Prima menţiune a numelui o aflăm dintr-un hrisov datat 12 martie 1437, care este un act domnesc de danie către Mănăstirea Neamţ, prin care Ilie Voievod, domnul Moldovei, stabilea hotarul moşiei „Munţii“, arătând că: „hotarul am început a alege din gura pârâului Mustei, în sus de Cetatea Neamţului, până la drumul Neamţului…, până la gura Peperigului, apoi drept în Slatina, apoi obcina către obârşia Largului şi a Farcaşei…, până la muntele de sub Haluca şi gura Hălucăi, apoi până în vârful Piţigaiei şi până la vârful Sihlei, la dealul Rusului şi peste obârşia Nemţişorului drept la capul Pleşului şi izvorul Mustei“. Acelaşi hotar este „întărit“ la 3 februarie 1455 de către Alexandru-Voievod, domnul Moldovei.

Aici, în vatra satului Pipirig, călugării de la Mănăstirea Neamţ au construit o capelă, pe la anul l680, necesară pentru închinare ciobanilor, care păşteau animalele mănăstirii. Mai târziu, în jurul anului 1700, datorită persecuţiilor habsburgilor, românii din părţile Ardealului, mai exact de pe Valea Bârgăului, şi-au părăsit vetrele străbune şi, împreună cu familiile şi cu turmele lor, au luat calea munţilor. Ajunşi în noile locuri, au trecut peste vechea aşezare Petru Vodă, stabilindu-se în această frumoasă depresiune a Pipirigului, loc potrivit şi plin de ospitalitate. Vieţuitorii din preajma capelei mănăstirii i-au primit cu dragoste şi le-au permis să ierneze aici cu turmele lor. În cele din urmă, primind permisiunea conducerii Mănăstirii Neamţului, ciobanii ardeleni s-au stabilit, în vatra Pipirigului, unde au şi întemeiat satul cu acelaşi nume. Ca dovadă, şi astăzi mulţi locuitori ai Pipirigului poartă nume de ardeleni, precum: Gabor, Piţiliga, Bistriceanu, Ioniţă, Apopei, Baboi, Coman, Creangă, Munteanu etc.

Satul Pipirig este şi locul unde, la 6 decembrie 1864, s-a născut Patriarhul Nicodim Munteanu.

Două secole de istorie şi spiritualitate

Cu timpul, cum era şi firesc, capela satului nou constituit, a devenit neîncăpătoare. Era nevoie de-acum de o biserică în toată puterea cuvântului. Sătenii au optat pentru o construcţie în formă de Cruce cu trei turnuri, din bârne de lemn acoperită cu draniţă (şindrilă). Se ştie că ridicarea noului lăcaş de rugăciune a luat mulţi ani, că aceasta a fost refăcută şi renovată de mai multe ori pînă ce a atins forma finală din anul 1807, când a şi fost sfiinţită şi i s-au stabilit două hramuri: „Sf. Ierarh Nicolae“ şi „Naşterea Maicii Domnului“.

Biserica a suportat, în decursul vremii, lucrări de reparaţii în anii 1842 şi 1877. Deosebit de valoroasă ca document istoric este, de altfel, şi inscripţia de pe catapeteasma construită din lemn şi pictată de preotul zugrav Vasile Rezmeriţă în anul 1841, păstrată şi astăzi, care consemnează faptul că „Această Sfântă Catapeteasmă din satul Pipirig, s-a zugrăvit prin sârguinţa dumnealui Paharnicul Iancu Leatghi, dimpreună cu soţia sa Ecaterina la anul 1841 octombrie 1“. Şi din textul Pomelnicului aflăm lucruri interesante cu privire la ctitori şi la alegerea hramului, fiind consemnat: „Pomelnicul al Sfintei şi dumnezeieştii biserici din satul Pipirig, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul celui dintre sfinţi, părintelui nostru Nicolae, arhiepiscopul Mirolichiei, făcătorul de minuni. Întru carele pomelnic s-au scris numele fericiţilor şi pururi pomeniţilor ctitori, care au miluit şi au ajutat la facerea acestui Sfânt Locaş, carele s-a făcut acum în zilele prea luminatului Împăratului nostru Alexandru Pavlovici a toată Rusia, fiind mitropolit al ţării Prea Sfinţia sa Kir Veniamin. Iar cheltuitori, purtători de grijă şi chiversinitori la facerea acestei Sfinte Biserici fiind Irei Vasile Duhovnicul, dimpreună cu cea întru dreapta însoţire unită la un gând cu sine la toată fapta bună prezbitera Ioana. S-au isprăvit de făcut şi s-au sfinţit acest Dumnezeiesc Locaş în anul de la Hristos 1807 iar de la Adam 7315“. În acelaşi Pomelnic sunt consemnate numele ctitorilor, în frunte cu Preotul Vasile Duhovnicul şi presbitera Ioana. Printre ctitori se găseşte Smaranda şi David Creangă, bunicul marelui povestitor din Humuleşti, Ion Creangă.

În anul 1889, bisericii i s-a mărit pronaosul cu 6 metri şi i s-a înlocuit tot acoperişul. În anul 1931, prin strădania preotului Vasile Munteanu, s-a drăniţit din nou acoperişul şi s-a văruit biserica în interior şi exterior. După mai multe lucrări de întreţinere, în decursul timpului, cea mai amplă înnoire a acesteia a avut loc între anii 1988-1990 când, prin grija şi strădania preotului Mihai Bistriceanu, s-au efectuat reparaţii generale. Atunci s-a înlocuit draniţa, s-a tencuit şi s-a pictat în tehnica fresco, s-a pus lambriu din lemn pe exterior, s-a împodobit cu mobilier din stejar sculptat. În ziua de 8 septembrie 1990, biserica a fost sfinţită de Prea Sfinţitului Episcop Ioachim Vasluianul.

Fiul satului - preot paroh, ctitor, muzeograf şi istoric

Părintele Mihai Bistriceanu (foto) este nu numai paroh de treizeci de ani la Pipirig, ci şi fiu al satului, fiind născut aici, la 13 noiembrie 1952. Tocmai de aceea, căsătorit de tânăr cu o fată tot din sat, educatoare de profesie, azi preoteasa Veronica, preotul şi-a rânduit astfel viaţa, încât, să fie la îndemână pentru enoriaşi în tot locul şi în toată vremea. Biografia sa nu cunoaşte salturi spectaculoase, dar este plină de trăire autentică, de devotament pentru sătenii din rândul cărora s-a ridicat, de nevoinţe materiale şi financiare încă de pe băncile şcolii, pe care le-a depăşit însă, întotdeauna, fiind călăuzit de îndemnul „Munceşte şi te roagă neîncetat!“ Aşa i-a îndemnat pe toţi tinerii din sat, precum a făcut şi cu cei doi copii ai familiei sale: Irina, azi în vârstă de 29 de ani, psiholog la o companie din Danemarca şi Ciprian care, la numai 25 de ani, are studii complete de ştiinţe economice şi de teologie.

După absolvirea Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţului, în anul 1972, a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, unde şi-a încheiat studiile în 1976. Încă era student, aşadar, în 1975, când a fost hirotonit diacon şi apoi preot pe seama Parohiei „Pluton“ din comuna Pipirig. La actuala parohie „Pipirig II“, slujeşte neîntrerupt din 1978. De menţionat că, între timp, a îndeplinit şi funcţiile de secretar şi contabil al Protopopiatului Tg. Neamţ (1978-1995) şi director general al Fabricii de cherestea şi mobilier „Sfânta Troiţă“ de pe lângă Mănăstirea Neamţului (1995-1999). Despre perioada când a condus această unitate de producţie, preotul paroh are amintiri deosebit de plăcute. Fabrica, ctitorie a mitropolitului Nicodim Munteanu, a fost desfiinţată de regimul comunist şi reînfiinţată de preotul Bistriceanu în 1995. Paralel cu îndeplinirea obligaţiilor la Sf. Altar, părintele, muncind 14-16 ore pe zi, s-a preocupat intens de rentabilizarea şi eficienţa economică a noii unităţii de producţie, bilanţul acesteia, înregistrând, anual, numai încasări profitabile.

Bucuria cea mai mare din acea perioadă o are părintele pentru noua biserică din Parohia „Stânca“, pe care a ridicat-o în 44 de zile, în cursul anului 1992. Un reportaj aparte ar putea fi scris numai şi numai despre cele întâmplate într-un timp atât de scurt, despre strădaniile din zilele şi nopţile unei primăveri capricioase, care nu l-a împiedicat pe acest „meşter Manole“ al Pipirigului să pună temelie credinţei ortodoxe strămoşeşti într-un sat lipsit de lăcaş de rugăciune, încă de la înfiinţarea sa. O vom face, probabil, cu alt prilej. Deocamdată să consemnăm doar faptul că, exact în a 45-a zi de la baterea primului ţăruş de către constructor, biserica era sfinţită şi cheile acesteia înmânate personal, de către preotul-ctitor, tânărui preot desemnat să slujească la Stânca.

Cât priveşte Parohia „Pipirig II“, continuatoarea tradiţiilor primei parohii din Pipirig, această se prezintă, în straie noi de sărbătoare: acoperişul bisericii complet înlocuit, clădirea îmbrăcată în exterior în lambriu de scândură, tencuielile interioare terminate, mobilierul montat, veşmintele noi şi vasele liturgice asigurate integral. Dar cea mai mare reuşită o constituie Salonul de întruniri „Patriarh Nicodim Munteanu“ şi Casa socială cu o capacitate de 300 de persoane destinată sărbătoririi hramurilor, organizării praznicelor şi oficierii slujbelor de mulţumire.

Muzeul Parohiei, poartă spre istoria satului

Iată însă că, în ultimii ani, cu aceeaşi dragoste cu care i-a slujit şi îi slujeşte pe enoriaşi, s-a îngrijit de susţinerea valorilor ortodoxe care pecetluiesc în istorie identitatea noastră. Acum, în preajma sărbătoririi a 200 de ani de existenţă a Parohiei „Pipirig“, visul părintelui Bistriceanu de a edita o carte despre viaţa şi opera Patriarhului Nicodim Munteanu şi de a avea în parohie un Muzeu al colecţiilor bisericeşti este împlinit.

Modest fiind din fire, nu îi prea place să vorbească despre munca sa de treizeci de ani de a căuta, a aduna, a restaura şi a conserva toate obiectele bisericeşti păstrate de biserică şi de credincioşi şi care vorbesc despre existenţa lor pe aceste meleaguri. Cărţi vechi, icoane ce au aparţinut vechii capele din secolele XVIII-XIX, clopotul capelei, cruci din lemn, pomelnice din lemn, vase liturgice, chivot din lemn, prapori, cristelniţa în care au fost botezaţi Ion Creangă şi viitorul Patriarh al României Nicodim Munteanu, pomelnice, sfeşnice, epitafe, obiecte de cult şi multe alte obiecte bisericeşti au trecut prin mîinile preotului şi ale inimoasei sale soţii, fiind restaurate şi repuse în valoare în încăperea Muzeului ce va fi inaugurat astăzi, cu prilejul împlinirii celor două secole de activitate neîntreruptă la biserica din Pipirig.

▲ NICODIM MUNTEANU –repere biografice

- 1864 - decembrie 6 - se naşte Nicolae (Nicodim) Munteanu la Pipirig;- 1894- monah – ierodiacon;- 1895- licenţiat în Teologie;- 1895- predicator al Catedralei mitropolitane din Iaşi;- 1895- arhidiacon;- 1896 - ieromonah;- 1898-1902- arhimandrit vicar al Mitropoliei Moldovei;- 1900- arhimandrit mitrofor;- 1902-1909- vicar al Episcopiei Dunării de Jos (Galaţi);- 1903-1909- director al Seminarului teologic din Galaţi;- 1909- arhiereu;- 1909-1912- vicar al Mitropoliei Moldovei;- 1912-1924- episcop al Huşilor;- 1918-1919- arhiepiscop delegat al Chişinăului şi Hotinului;- 1920- doctor honoris causa al Universităţii din Cernăuţi;- 1924-1935- stareţ al Mănăstirii Neamţ;- 1935-1939- mitropolit al Moldovei şi Sucevei;- 1939-1948- arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României.

▲ O carte-icoană în cuvinte

Părintele paroh Bistriceanu nu este, aşa cum am arătat mai sus, numai fondatorul Muzeului colecţiilor de obiecte bisericeşti din Pipirig, ci şi autorul cărţii „Viaţa şi activitatea Patriarhului Nicodim Munteanu“. Nici nu putea fi cineva mai potrivit ca prea cucernicia sa pentru a scrie despre patriarhul Nicodim Munteanu, fiu al satului Pipirig. Părintele Bistriceanu şi-a dorit de multă vreme să închine un volum editorial Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române din anii 1939-1948, pentru că ceea ce se scrisese despre vrednicul între ierarhi români i se părea prea puţin pentru însemnătatea acestuia şi a bisericii din Pipirig, mai ales privitor la personalitatea Patriarhului conform duhului care a guvernat multiplele activităţi bisericeşti ale acestuia de monah, episcop, profesor, mitropolit şi patriarh.

Lucrarea tipărită la Editura Trinitas, ce va fi lansată cu prilejul sărbătorii de astăzi, a beneficiat de tenacitatea discretă, de minuţiozitatea şi de grija deosebită cu care părintele Bistriceanu îşi împlineşte orice îndeletnicire a sa.

Cartea născută din osteneala editorială a preotului paroh este ea însăşi o icoană. Cititorului i se descoperă nu numai o seamă de date istorice legate de viaţa Patriarhului Nicodim şi de istoria bisericii din Pipirig, ci şi o istorie văzută şi scrisă cu ochii luminaţi ai vederii duhovniceşti, care pătrund şi apoi ilustrează semnificaţiile, reflexe ale iconomiei dumnezeieşti în istoria noastră omenească. Acesta a fost unul din motivele pentru care părintele Bistriceanu s-a hotărât să scrie monografia Patriarhului Nicodim. Strângând documente, cercetând arhivele şi mergând în istorie pe firul vieţii înaltului ierarh, părintele-scriitor a căutat o perspectivă fidelă duhului lucrurilor, reproducând în lucrare ceea ce cu greu ar fi putut face altcineva, de departe de Pipirig, adică vederea iconică a istoriei, care se caracterizează tocmai prin aceea că surprinde prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în fiecare act istoric în parte şi în istorie în ansamblul ei, împlinită, desigur, prin oameni aleşi de Dumnezeu, cum a fost patriarhul Nicodim Munteanu.

Părintele Bistriceanu ne încredinţează, aşadar, o frumoasă icoană a Patriarhului Nicodim, a istoriei Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a Bisericii Ortodoxe Române. O icoană în cuvinte, la fel de reuşită ca mulţimea icoanelor în culori, care va perpetua peste veacuri memoria Patriarhului Nicodim, ierarhul care s-a jertfit în spiritul ascultării şi al renunţării de sine pentru slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.