Drumul Crucii şi Cărarea Împărăţiei

În cursul vieţii Sale pământeşti, şi mai ales prin Răstignirea pe Cruce, Mântuitorul Iisus Hristos a coborât ca să cunoască „într-o solidaritate ontologică” neputinţele şi moartea noastră. Ca un doctor iscusit ce se apleacă asupra lumii bolnave, El îmbracă firea noastră şi cunoaşte boala pe care o scoate din umanitate prin dumnezeirea Sa. Urcându-Se pe Cruce, Domnul şterge cu Sângele Său zapisul păcatelor noastre şi, coborând până în cele mai de jos ale pământului, pe Adam din stricăciune îl va întoarce.

Ziua Joii celei Mari sau Joia Pătimirilor stă în strânsă legătură cu teologia Crucii Mântuitorului Hristos. Prin Cruce, Domnul slavei a afundat în dumnezeirea Sa întreaga fire umană, ca ea să primească puterea Învierii. Sfântului Chiril al Alexandriei ne spune că noi „am fost miluiţi şi ne-am înnoit spre viaţă în Hristos”, Care „n-a murit pentru Sine, ci pentru noi, după cum bobul de grâu nu moare pentru sine, ci pentru a răsări înmulţit ca un spic” (Glafire, PSB 39, trad. pr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, p. 371). Sfânta Cruce are aşadar o întindere universală, fiind simbolul universalităţii lucrării Fiului Tatălui, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ea este ceea ce Sfântul Irineu spune: „Pentru că L-am pierdut prin lemn pe Dumnezeu, tot prin lemn El a redevenit vizibil pentru toţi, arătând în El Însuşi înălţimea, lungimea şi lărgimea, unind prin întinderea mâinilor Sale cele două popoare sub un singur Dumnezeu”.

Prin Jertfa de pe Cruce, Domnul Iisus Hristos a distrus atât peretele vertical care separa două popoare, cât şi peretele orizontal, care separa pe om de Dumnezeu. Formată din două direcţii, una orizontală şi alta verticală, Crucea simbolizează dubla dimensiune a lucrării de mântuire realizată de Fiul lui Dumnezeu înomenit. Întrucât omenirea era atât de separată, Sfânta Cruce, prin Jertfa Mântuitorului Hristos, simbolizează de acum dubla mişcare de unificare a celor două direcţii. Deci Domnul, „prin ascultarea pe care a practicat-o până la moarte, atârnând pe lemn, a nimicit vechea neascultare provocată prin lemn. Astfel, Cuvântul Atotputernic al lui Dumnezeu, Care este prezent pretutindeni, îmbrăţişează lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea întregii lumi... Sub o formă sensibilă, El face simţită propria Sa influenţă asupra tuturor lucrurilor vizibile, El fiind Acela care luminează înălţimile, adică cerurile, Care pătrunde ceea ce este sub pământ, Care parcurge lungimea de la Răsărit până la Apus, Cel care stăpâneşte spaţiul imens al nordului până la sud, chemând la cunoaşterea lui Dumnezeu pe cei risipiţi în toate părţile” (Sf. Irineu de Lyon).

Imaginea Sfintei Cruci care uneşte întreg universul o întâlnim şi la Sfântul Atanasie cel Mare. El e de părere că Mântuitorul „numai pe Cruce putea să moară cu mâinile întinse” şi să atragă la Sine pe cei vechi şi pe cei plăcuţi care se vor reuni în El. Sfântul Chiril al Ierusalimului are o viziune mai largă atunci când evocă simbolul mâinilor întinse: „El a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde extremităţile pământului. De fapt, Golgota este mijlocul pământului”. „Acestea nu sunt cuvintele mele, zice el, pentru că profetul o spune: «El a adus mântuirea în mijlocul pământului. Cel Care a închis cerul prin mâinile Sale a întins mâini de om, pentru ca noi să nu putem vedea moartea; ele au fost fixate în cuie, ca păcatul să moară odată cu firea Sa umană care purta păcatele oamenilor».”

Deci, în acest caz, Sfânta Cruce simbolizează cu adevărat universalitatea mântuirii legată de universalitatea domniei Mântuitorului Hristos. De fapt, ceea ce există, mintea noastră consideră fie ceea ce este în înălţime, fie ceea ce este jos sau poate să parcurgă spaţiul care se află, în direcţia orizontală, între extremităţi. Ori de câte ori dispune organizarea regiunilor celeste şi a celor ale iadului, sau cea a regiunilor care, pe de-o parte şi de alta, se întind până la marginile lumii, peste tot este în primul rând dumnezeirea cea care vine, pentru că numai ea apare peste tot în lume şi păstrează toate fiinţele în existenţă.

Sfânta Cruce simbolizează şi o altă funcţie a Logosului înomenit, aceea a mijlocirii între cer şi pământ. Din acest punct de vedere, Sfânta Cruce este „Scara lui Iacob” şi drumul îngerilor, partea de sus fiind susţinută de Domnul Hristos, iar partea de jos rezemând pământul. Acest Pom de dimensiuni celeste s-a ridicat de la pământ la cer, fixând mijlocul cerului şi al pământului. El susţine toate lucrurile şi este sprijinul universului, temelie a pământului locuit şi bucuria lumii. Apoi, acest Pom, Sfânta Cruce, atingând cu vârful înaltul cerului şi întărind pământul cu rădăcinile sale, îmbrăţişează toate laturile pământului prin crengile lui numeroase. Aceasta înseamnă că Crucea Domnului, ca arbore al vieţii, asigură trecerea de la pământ la cer.

Este de la sine înţeles că atunci când prezentăm această descriere a Sfintei Cruci, categoric, ne gândim la Mântuitorul Hristos, Care, răstignit pe lemnul Crucii, a cuprins cu braţele Sale întreaga lume. Tocmai de aceea numim Sfânta Cruce „teologică”, pentru că ne învaţă universalitatea lucrării mântuitoare a Domnului Hristos înviat şi înălţat la ceruri.

Dar Sfânta Cruce este şi semnul limitei care separă pe cei vrednici de cei nevrednici. Prin linia orizontală indică delimitarea între lumea de sus şi lumea de jos, iar prin linia verticală indică separarea între vrednici şi nevrednici. Fixând această limită, cum zice Sfântul Ipolit, ne ducem cu mintea la Mântuitorul Hristos Care a răscumpărat viaţa noastră prin Crucea şi prin moartea Sa, ne-a salvat din iad şi de la moarte. Sfântul Grigorie de Nyssa, considerând pe Domnul ca fiind „locul” unde se întâlnesc sensibilul şi înţelepciunea, dar şi locul unde se înfruntă moartea şi viaţa, zice: „Iată taina lucrării lui Dumnezeu privind moartea şi Învierea din morţi, că, vrând să ne mântuiască, S-a făcut punctul de întâlnire al morţii şi al vieţii, oprind în El stricăciunea firii produsă de moarte şi devenind El Însuşi un principiu de reuniune pentru elementele risipite”.

În afară de aceste sensuri eshatologice ale Sfintei Cruci mai este şi cel care ne priveşte direct pe noi, acela de a lua crucea personală şi a merge după Mântuitorul Hristos. Sfântul Chiril consideră că nu vom putea în nici un alt mod să ajungem la bunătăţile desăvârşirii şi la unirea deplină cu Dumnezeu, dacă nu vom pune iubirea faţă de El mai presus de cea faţă de viaţa pământească, aşa cum zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Iar a-şi lua crucea, continuă Sfântul, nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu şi a socoti viaţa cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Este adevărat că nici chiar sfinţii nu pătimesc crucea de bunăvoie, totuşi ei sunt dornici de slavă de la Dumnezeu şi dispreţuiesc viaţa pământească. În cazul Sfântului Petru, care astăzi se leapădă de trei ori, acesta n-ar fi sfârşit în această slavă şi nici n-ar fi fost răstignit pentru Hristos dacă n-ar fi acceptat din iubire de Dumnezeu să rabde toate durerile şi moartea.

Rezumând cele de mai sus, putem spune că Răstignirea dimpreună cu Învierea şi Înălţarea Domnului sunt strâns legate între ele din perspectivă eshatologică. Atât din punct de vedere teologic, cât şi din punct de vedere liturgic, aceste evenimente pe care le trăim astăzi prezintă o viziune de ansamblu care reprezintă bogăţia evenimentelor premergătoare şederii Mântuitorului de-a dreapta Tatălui, până la venirea Domului, la Parusie. Venind în slavă prin intermediul Învierii, firea umană a Domnului este slăvită şi înălţată, după ce mai ­înainte a coborât până la moartea pe Cruce şi a ajuns în cele mai de jos ale pământului. În acest context, Sfânta Cruce dă adevărata profunzime şi dimensiune a Învierii, permiţându-ne să înţelegem mai bine faptul că Învierea nu este un eveniment al trecutului, ci reprezintă un principiu de reînnoire şi de transformare continuă a lucrării mântuitoare până la sfârşitul veacului.