„Fără milostenie, multe alte virtuţi se pot dovedi neputincioase“

Îndurarea creştină sau milostenia izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie. Mântuitorul Iisus Hristos, Care este modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a arătat că la Judecata de Apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40). Dar chipurile de a milui, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă. Despre aplicarea concretă a faptelor milei trupeşti în vieţile noastre ne va vorbi părintele Marian Timofte, preot paroh al Bisericii „Sfântul Spiridon“ din Iaşi, în primul interviu dintr-o serie tematică dedicată milosteniei.

În capitolul 25 al Evangheliei după Matei aflăm că la Judecata de Apoi, fiecare va fi judecat după faptele pe care le-a săvârşit în viaţă în raport cu aproapele. De ce este milostenia singurul criteriu menţionat aici?

Capitolul 25 al Evangheliei după Matei debutează, de fapt, cu pilda celor zece fecioare în care se evidenţiază că lipsa faptelor bune, între care un loc deosebit îl ocupă milostenia, riscă să pună sub semnul întrebării alte calităţi pe care le poate dobândi cineva. Insistenţa pe fapta milosteniei ne trimite la exprimarea dragostei pe care o afirmăm faţă de Dumnezeu, către cei flămânzi, însetaţi, bolnavi, întemniţaţi, străini etc. din jurul nostru, care sunt asimilaţi de Domnul Hristos „fraţilor prea mici ai Săi“.

Aşadar, unicul criteriu de judecată amintit aici este legat de modul în care am înţeles să punem în practică dragostea faţă de aproapele. Care este rolul duhovnicesc al milosteniei în acest context?

Este greu de spus că Judecata universală va avea drept criteriu unic milostenia, însă e evident că fără milostenie multe alte virtuţi ale noastre se pot dovedi a fi neputincioase pentru că milostenia este expresia dragostei faţă de aproapele, iar dragostea faţă de aproapele este modul în care ne arătăm iubirea faţă de Dumnezeu: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“ (I Ioan 4, 20). Problema se pune şi faţă de cei care trec nepăsători şi indiferenţi pe lângă suferinţa aproapelui, această ignoranţă fiind şi ea condamnată la Judecata finală.

„Ni se cere disponibilitatea pentru a ne manifesta dragostea faţă de toţi oameni“

Domnul Hristos vorbeşte despre împărăţia cerurilor contemporanilor Săi şi, prin ei, nouă celor de astăzi, comparând Împărăţia cu o masă, nuntă sau cină, la care suntem cu toţii invitaţi. Care este simbolismul acestei comparaţii?

Prin asemănarea dintre împărăţia cerurilor şi nunta sau cina la care noi suntem invitaţi, Domnul Hristos ne învaţă despre caracterul comunitar al mântuirii, sau bucuria şi belşugul ce pot fi trăite în mod desăvârşit numai în împărăţia cerurilor şi, ca pregustare încă din această viaţă, atunci când noi trăim viaţa Bisericii şi ne împărtăşim de darurile revărsate asupra creştinilor prin Sfintele Taine. Faptul că ne împărtăşim cu Sfintele şi Preacuratele Taine la Sfânta Liturghie, aceasta ni se înfăţişează încă de acum ca o anticipare a „Cinei“ din împărăţia cerurilor pentru că „fericiţi sunt cei ce vor prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu“.

Din această imagine a bucuriei şi a belşugului înţelegem că nu trebuie să ne bucurăm singuri. Cum putem împlini porunca cea nouă de a iubi pe aproapele în acelaşi fel ca Hristos?

Într-adevăr, Domnul Iisus Hristos ne dă porunca iubirii, iar noi trebuie să ne străduim să urmăm toate sfaturile evanghelice legate de aceasta. Este limpede faptul că din insistenţa cu care Mântuitorul cheamă la cină, inclusiv de pe străzi şi de la răspântii de drumuri, trebuie să înţelegem că imaginea bucuriei şi a belşugului este pusă în legătură cu spaţiul comunitar, adică cu Biserica. Împlinirea crispată a poruncilor sau sfaturilor evanghelice în mod egoist nu va fi de folos nimănui pentru că egoiştilor le va spune Domnul: „Nu ştiu de unde sunteţi! Depărtaţi-vă de la Mine!“ (Luca 13, 27). De aceea, ni se cere disponibilitatea pentru a ne manifesta dragostea faţă de toţi cei care sunt în suferinţe sau au nevoie de sprijinul pe care noi îl putem oferi. Fiecare creştin trebuie să fie animat de dorinţa de a-L urma pe Mântuitorul Iisus Hristos în tot ceea ce a făcut El pentru noi şi în mod special în porunca iubirii, deşi modul desăvârşit prin care şi-a manifestat dragostea faţă de oameni nu poate fi vreodată comparat pentru că Însuşi Domnul spune: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13).

„Avem datoria de a ne manifesta recunoştinţa faţă de oameni, dar şi faţă de Dumnezeu“

Cum putem păstra un echilibru între îndemnul de a nu şti stânga ce face dreapta şi cel de a merge şi spune cât bine ne-a făcut Dumnezeu prin oameni?

Fapta milosteniei, la fel ca toate celelalte fapte bune, trebuie împlinită cu cât mai multă discreţie, în aşa fel încât „când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta“ (Matei 6, 3), fără nici o excepţie. În ceea ce priveşte faptele bune săvârşite de alţii, ai căror beneficiari am fost noi înşine, aceasta ne îndatorează să spunem celorlalţi cât de mult bine ne-a făcut Dumnezeu prin oameni. Am văzut reacţia Mântuitorului la vindecarea celor nouă leproşi care nu s-au întors să mulţumească. Să ne ferească Dumnezeu ca nu cumva să fim şi noi printre cei despre care se va întreba Dumnezeu: „Oare nu toţi s-au vindecat? Ceilalţi unde sunt?“ (Luca 17, 17). Aşadar, avem datoria de a ne manifesta recunoştinţa faţă de oameni, dar şi faţă de Dumnezeu.

De multe ori facem judecăţi de valoare cu privire la faptul că persoana pe care o ajutăm merită sau nu acest lucru. Sfinţii Părinţi ne spun că nu trebuie să dăm oamenilor după cum merită, ci după cum au nevoie. Cum, când şi pe cine ajutăm?

Este important să cultivăm în noi disponibilitatea de a ajuta pe cineva ori de câte ori avem posibilitatea, fără să facem aprecieri legate de meritul pe care îl are persoana care are nevoie de ajutorul nostru, pentru că atunci când îţi pui în gând să ajuţi pe cineva, gândul cel bun este ispitit îndată de suspiciuni asupra oportunităţii, legată de beneficiarii milosteniei noastre, de valoarea milosteniei şi altele. Se spune undeva în Pateric despre sfatul pe care un bătrân îl oferea ucenicilor ca niciodată să nu amâne împlinirea unei fapte bune sau a unei milostenii pe motiv că ar fi prea puţin, că cel pe care îl ajuţi oricum are nevoie de mai mult, sau alte justificări de acest gen.

La final, ce sfat puteţi oferi pentru împlinirea milei după modelul văduvei care l-a hrănit pe Sfântul Proroc Ilie?

Disponibilitatea noastră de a ajuta cu fapte de milostenie trebuie să se inspire din comportamentul de care a dat dovadă văduva din Sarepta Sidonului, care l-a hrănit în timpul secetei pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul (III Regi, cap. 17). Ştim că la cererea Sfântului Ilie, femeia a acceptat să gătească o turtă din ultimele rezerve de făină şi untdelemn pe care să nu o mănânce ea şi fiul ei, ci să o dea Sfântului Ilie cu încredinţarea că dacă va împlini aceasta, nu se vor mai sfârşi din casa femeii alimentele. Dumnezeu a binecuvântat astfel fapta şi încrederea acestei femei păgâne, noi înşine fiind datori să ne străduim să urmăm pilda ei.