„Fiecare creştin trebuie să poarte crucea ostenelilor pentru săvârşirea binelui“

Evanghelia rânduită a se citi în duminica imediat următoare praznicului Sfintei Cruci are ca temă urmarea lui Hristos. În predica rostită la Paraclisul patriarhal, Preafericitul Părinte Daniel a reliefat etapele pe care fiecare om le parcurge în viaţa sa duhovnicească, urmând lui Hristos.

Prima etapă în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viaţă cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viaţa omului.

Lepădarea de sine este lepădarea de viaţa egoistă, de modul pătimaş de a trăi, de a gândi, de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunţarea la mândrie şi la lăcomie. Pentru că în mândrie şi lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare se vede cel mai puternic această iubire pătimaşă de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existenţă în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său, în viaţa sa nu mai au loc iubirea de Dumnezeu şi interesul sau iubirea faţă de aproapele. Mântuitorul Iisus Hristos, prin lepădarea de sine, ne cheamă la o eliberare a eului preocupat de sine şi disponibilizarea lui spre a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, a spus Patriarhul BOR.

Lepădarea de sine înseamnă descătuşarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtăşirea de El şi în acelaşi timp să sporească iubirea faţă de aproapele, prin săvârşirea faptelor bune.

Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viaţa omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendinţa de a uita de Dumnezeu şi de a neglija iubirea faţă de aproapele. Atât de mult sunt preocupaţi oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menţine în existenţă şi că îi cheamă la viaţa veşnică care se pregăteşte încă de pe pământ. Cel ce este preocupat de sine, chiar şi atunci când se întâlneşte cu alţii, doreşte să-i folosească pentru a creşte în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă nu umilirea celorlalţi, nu păcălirea sau nedreptăţirea lor, ci respectul faţă de ei, ajutorarea şi ridicarea lor din căderi, păcate şi din lipsuri.

Crucea - osteneala de a mărturisi adevărul într-o lume în care adesea stăpâneşte minciuna

A doua etapă în urmarea lui Hristos este luarea crucii Domnului. „Prin cruce, subliniază în cuvântul său, Părintele Patriarh Daniel, se înţelege suferinţa, neputinţa, necazul, încercarea, greutăţile vieţii. Dar Crucea mai are şi un alt înţeles. Ea este şi osteneala de a mărturisi adevărul într-o societate şi lume în care adesea stăpâneşte minciuna, necredinţa, uitarea de Dumnezeu, încălcarea voii Lui. Lepădarea de sine urmată de asumarea crucii înseamnă şi lupta pentru dreptate într-o societate plină de răutăţi. Asumarea crucii reprezintă şi împlinirea binelui atunci când în lume se săvârşeşte mult rău, înseamnă osteneala şi lupta pentru a ne împotrivi tuturor formelor de degradare a demnităţii umane şi a lupta pentru ridicarea omului, pentru luminarea şi sfinţirea vieţii lui, pentru mântuirea lui. Crucea ca osteneală, ca luptă de a săvârşi binele şi a mărturisi adevărul, pentru împăcarea şi ridicarea omului căzut, este crucea fiecăruia dintre creştini, chiar dacă s-ar bucura de sănătate deplină sau ar fi lipsit de alte suferinţe. Fiecare creştin trebuie să poarte crucea ostenelilor pentru săvârşirea binelui“.

Purtarea lui Hristos în noi prin harul Duhului Sfânt

În continuarea Evangheliei, Hristos arată că, dacă cineva se ruşinează de El în acest neam desfrânat şi păcătos, şi El se va ruşina înaintea Tatălui din ceruri când va veni să judece lumea. Mărturisirea lui Hristos în lumea aceasta este o condiţie pentru unirea cu Mântuitorul şi comuniunea cu El. Lepădarea de Domnul în această lume înseamnă pierderea speranţei mântuirii care reprezintă tocmai unirea cu Dumnezeu Omul, izvorul vieţii şi fericirii veşnice. Hristos arată că cel care urmează Lui trebuie să fie mărturisitor al Lui. Iar a fi mărturisitor al Lui înseamnă a împlini poruncile Lui, porunca iubirii faţă de Dumnezeu, de aproapele şi a ne împărtăşi de El. Cu Hristos ne împărtăşim prin rugăciune, ascultarea Evangheliei, dar mai ales prin Sfintele Taine, prin Euharistie. Spre deosebire de alte confesiuni, în Ortodoxie, urmarea lui Hristos nu este doar o imitare a Lui din exterior, ci presupune purtarea lui Hristos în noi prin harul Duhului Sfânt. Când dobândim prezenţa harului sfinţitor al lui Hristos, atunci devenim hristofori, şi adevăratul următor al lui Hristos este purtătorul de Hristos. El are prezent pe Hristos în aşa măsură încât el gândeşte potrivit gândirii lui Hristos. Forma cea mai profundă a urmării lui Hristos este prezenţa Lui în noi, pe care o dobândim prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune, prin primirea Sfintelor Taine.

Purtarea Crucii şi bucuria Învierii

Evanghelia spune că în această viaţă omul trebuie să caute mântuirea sufletului. Foarte mulţi se îngrijesc mai mult de trup, de îmbrăcăminte, de mâncăruri alese, de comoditatea unei locuinţe plăcute, pierzând mult timp cu grija pentru cele pământeşti. Foarte puţin hrănim duhovniceşte şi îmbrăcăm duhovniceşte sufletul. Or, sufletul are nevoie de hrană, iar hrana lui este cuvântul lui Dumnezeu, are nevoie să fie îmbrăcat, iar haina lui o alcătuiesc virtuţile dobândite prin pocăinţă, prin rugăciune şi săvârşirea binelui. Chemarea lui Hristos de a ne îngriji de suflet este chemarea la viaţă duhovnicească. Ceea ce este mai important în viaţa noastră este legătura cu Dumnezeu, hrănirea şi luminarea sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din cele trecătoare nu este mai de preţ decât sufletul unui om, pentru că omul este persoană creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi veşnice. Toate lucrurile create sunt trecătoare, dar sufletul omului, deşi creat, este nemuritor, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor.

La finalul cuvântului său, Părintele Patriarh Daniel a subliniat că vocaţia şi valoarea sufletului uman sunt veşnice. Prin căutarea mântuirii sufletului, omul ierarhizează valorile, stabileşte priorităţi. „Prioritatea în viaţă trebuie să fie grija pentru mântuirea sufletului, pentru eliberarea lui de păcate, pentru creşterea lui în virtuţi şi unirea lui în lumina iubirii lui Hristos. Această lucrare este una anevoioasă, dar necesară. Mântuitorul arată că oamenii care poartă crucea, lepădându-se de sine şi urmând Lui, primesc bucuria învierii. Sunt oameni care din lumea aceasta gustă din Împărăţia lui Dumnezeu, din bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Atunci când purtăm crucea, drumul Crucii este drumul Învierii şi al Împărăţiei cerurilor. Răsplata ostenelilor noastre este bucuria prezenţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat în viaţa noastră şi arvuna fericirii şi a păcii veşnice. Purtând Crucea în Biserică şi trăind taina ei, ne pregătim pentru înviere“. (A.P.)