Gospodăria tradiţională oltenească

Obiceiurile încă vii, dacă nu în viaţa cotidiană, măcar în memoria comunităţilor, constituie, în multe cazuri, singurele elemente pe baza cărora se poate reconstitui o fărâmă din tradiţia de mult dispărută. Faptul că locuinţa şi obiectele componente ale interiorului n-au rezistat vicisitudinilor vremii face imposibilă o recuperare totală a tabloului campestru.

Cunoaştem, din timpuri străvechi, că importanţa gospodăriei ţărăneşti, a ţăranului agricultor, lucrător al pământului şi, mai ales, a crescătorului de animale, a fost primordială. De altfel, gospodăria ţărănească a reprezentat multă vreme baza economică a societăţii.

Tipurile de gospodării specifice Olteniei s-au individualizat de-a lungul timpului, în funcţie de condiţiile istorice şi social-economice. Elementele determinante în structura unei gospodării au fost: dezvoltarea economiei şi modul de valorificare a resurselor locale. Gospodăria tradiţională ţărănească specifică acestei zone este formată din casă de locuit, compusă din două sau trei camere, prispă, pătul din nuiele împletite, ridicat pe piloni, uneori cu prispă în faţă, dispus paralel cu casa, grajd pentru animale, magazie pentru depozitarea diferitelor produse.

Adăpostul oltenesc: tradiţie şi modernitate

În cadrul gospodăriei, locul central îl ocupă locuinţa, acest nucleu în jurul căruia gravitează, de milenii, viaţa. De la adăpostul primitiv, realizat cu mijloace rudimentare, până la casa modernă, omenirea a parcurs un drum lung, care marchează continua îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, schimbarea viziunii estetice asupra locuinţei.

Locuinţa îngropată sau semiîngropată, prezentă în spaţiul românesc încă din neolitic, s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fiind atestată şi pe teritoriul judeţului nostru. În întregime sau pe jumătate săpat în pământ, bordeiul era acoperit cu paie şi lut - subterranea casa. În paleoliticul superior, triburile umane care rătăceau în zona de munte se adăposteau în grotele naturale, pe când în zona de câmpie ele erau nevoite să-şi improvizeze adăposturi, scormonind pământul. Aşa a apărut bordeiul. Acesta a continuat să existe în toată Oltenia, implicit în judeţul Olt, din timpuri îndepărtate ale preistoriei, din Antichitate până în contemporaneitate. În feudalism, bordeiul a fost locuinţa obişnuită a ţăranilor iobagi. Pe harta Olteniei, întocmită sub stăpânirea austriacă la 1724, este ilustrată imaginea unui bordei sub care scrie "casa valahica". Ca tip specific de locuinţă, bordeiul apare ca un important document istorico-etnografic.

Bordeiele se întâlneau în special în Câmpia Dunării. Cu timpul, ele au început să fie folosite doar de oamenii săraci, care scobeau pământul fără a mai aşeza scheletul de lemn, care era înlocuit cu un perete de nuiele. La intrare se afla o primă cameră (gârlici), în pantă, care ducea până la nivelul încăperilor. În camera imediat următoare se afla vatra. În loc de cuptor se folosea ţestul, un capac rotund şi adâncit, din lut (rar din piatră sau tuci), care era încins şi aşezat peste alimentele ce urmau a fi gătite. Din camera principală se deschideau lateral încăperi folosite drept cămară (sau chiar grajd) şi odaia de locuit.

Cu timpul, bordeiul s-a ridicat din pământ şi, după anumite stadii intermediare, a devenit casă la suprafaţa solului. În judeţul nostru au existat admirabile exemplare de case tradiţionale lucrate cu multă artă, adevărate monumente de arhitectură în lemn şi zidărie.

Rituri şi ceremonii la piatra de temelie

În spiritualitatea ţăranului român, foarte multe practici şi obiceiuri erau ocazionate de ridicarea construcţiilor, pe care înaintaşii noştri le respectau cu stricteţe. Ciclul obiceiurilor de construcţie începea odată cu alegerea locului de casă. Pe locul viitorului edificiu se punea seara un vas cu apă; dacă peste noapte apa scădea, însemna că locul era "rău" şi vasul trebuia mutat până ce conţinutul lui rămânea intact.

Începerea propriu-zisă a construcţiilor a constituit o problemă destul de importantă, unde obiceiul îmbina forme laice cu forme religioase. În cele mai multe cazuri se îngropau în temelia casei bani şi apă sfinţită, boabe de grâu sau pâine, boabe de porumb, cap de cocoş etc. Prin acest obicei se urmărea asigurarea prosperităţii şi înlăturarea forţelor malefice.

Când se ajungea cu construcţia la ridicarea căpriorilor, se făceau două cruci mici de lemn, înconjurate cu câte o ramură de busuioc, un buchet de flori, seminţe de tot felul (grâu, porumb), o sticlă de ţuică, două prosoape, care se puneau sus în vârful casei, simbolizând durabilitatea. În mai toate satele judeţului, o importanţă deosebită prezenta sfinţirea, care se făcea atunci când era vorba de case, cât şi de fântâni, cruci şi troiţe, de poduri şi podeţe, de grajduri.

Unele rituri au supravieţuit în forma lor arhaică, practicându-se şi în timpurile noastre.

"Semne bune anul are..."

Condiţiile specifice zonelor de şes au determinat apariţia unor construcţii pentru cereale confecţionate din materiale uşoare, pe care ţăranul le-a avut la îndemână, după o tehnică primitivă, având în vedere şi condiţiile diferite de depozitare a grâului şi porumbului.

Pentru depozitarea şi păstrarea grânelor au apărut din timpuri străvechi hambare primitive, confecţionate din nuiele şi lipite cu lut. Ele au existat concomitent cu gropile de bucate, căpătând treptat o utilizare mai largă decât acestea, înlocuindu-le până la totala dispariţie. Forma lor este de obicei rotundă, ovală, mai puţin dreptunghiulară şi se întâlnesc de obicei fixate pe tălpi de lemn, care le dă posibilitatea de a fi mutate dintr­un loc în altul. Sunt cunoscute la noi în judeţ sub denumirea de coşuri pentru grâu. În ceea ce priveşte momentul apariţiei lor, documentele istorice şi arheologice nu ne oferă suficiente date. Tehnica lor de constñucţie, foarte primitivă, poate fi urmărită până în neolitic.

Pentru depozitarea porumbului, în satele din judeţul Olt, caracteristice erau pătulele confecţionate din nuiele. Ca apariţie, aceste construcţii sunt legate mai mult de epoca introducerii porumbului în ţara noastră, cultură cunoscută la noi mult mai târziu decât grâul.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar, mai întâi la ţăranii înstăriţi apoi şi la restul populaţiei, hambare pentru grâu, confecţionate din scânduri de lemn de fag sau din altă esenţă, având uneori şi elemente decorative, ceea ce le dă un aspect arhitectonic deosebit.

Cum era vatra pe timpuri?

În jurul vetrei, situată la nivelul solului, se rânduiesc forme variate de vase, destinate uzului gospodăresc: oale de fiert, tigăi, străchini şi căni de diferite mărimi, urcioare. Vatra, care în locuinţa tradiţională din judeţul Olt se găsea în colţul diametral opus căii de acces, era prevăzută cu coş suspendat şi corlată. Pe vatra liberă era aşezat ţestul. În interiorul coşului de deasupra vetrei, ţăranul agăţa o icoană "de vatră", pentru a fi ferită de privirile omului. Este o icoană specială care se întâlneşte doar în Oltenia. Aceasta avea rolul de a proteja casa şi familia de spiritele malefice care puteau intra pe această cale de acces. Alături de icoană, se agăţa şi un pistornic.

Dintre piesele de mobilier care se găsesc în interiorul locuinţei tradiţionale din Olt putem aminti blidarul, o piesă-suport care servea la păstrarea vaselor şi era atârnată pe perete. Masa circulară joasă se regăseşte şi în prezent în mai toate gospodăriile ţărăneşti din judeţul nostru. Într-o accepţiune simbolico-religioasă, vechea masă a fost asociată cu un altar al întregii familii. Aşa se face că, până în vremurile recente, în casa ţăranului nostru, masa cotidiană şi timpul petrecut în jurul mesei erau locuri sacre: acolo copiii nu aveau voie să vorbească, pâinea era aşezată pe masă şi tăiată într-un anume fel, mesenii începeau şi încheiau masa cu semnul crucii.

Lada cu zestre

Prin talentul şi îndemânarea sa, artistul popular oltean a făurit obiecte artistice care îl întovărăşesc pas cu pas, în muncă şi în clipele de răgaz, întocmai ca şi cântecul popular. Variatele domenii în care se manifestă creaţia artistică populară - locuinţă, îmbrăcăminte, obiecte casnice, unelte de muncă, obiecte de podoabă - sunt dovezi că această artă este strâns legată de diferitele aspecte ale vieţii, că între activitatea ţăranului român şi artă a existat o indisolubilă legătură. Camera de locuit şi camera curată sau odaia conţin un mobilier potrivit funcţiilor lor. Din punctul de vedere al modului de organizare, interiorul acestor încăperi se caracterizează prin prezenţa câtorva puncte de greutate: colţul cu patul, colţul cu lada de zestre.

Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei ţărăneşti, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important. Indiferent de materialul din care sunt confecţionate - lână sau bumbac, cânepă, in sau borangic - prin modul în care se aşază pe mobile, pe perete, prin compoziţia ornamentală şi prin cromatică, ţesăturile definesc stilul decorativ al interiorului din judeţul Olt. Scoarţele, ţesute în casă, din lână, sunt aşezate pe peretele din dreptul patului. Repertoriul motivelor decorative este unitar. Se remarcă ornamentele geometrice, vegetale, dar şi cele zoomorfe sau antropomorfe.

Ţesăturile din lână au fost considerate piese de valoare atât în casa boierească cât şi în casa ţărănească, fiind trecute cu grijă în foile de zestre ale vremii şi moştenite din generaţie în generaţie, în cadrul aceleiaşi familii.