Înţelesuri dogmatice la Taina Căsătoriei

Continuăm serialul nostru documentaristic despre Taina Sfintei Cununii, prezentând în următoarele pagini câteva justificări dogmatice asupra locului pe care îl are această mare taină în Biserică. În acest context se poziţionează şi se justifică adevărata valoare a Tainei, pătrunzând în viaţa mirilor ca o „Liturghie de după Liturghie“.

Pornind de la definirile pe care le găsim în teologia românească, în special în unele manuale de dogmatică, precum şi în cartea de învăţătură de credinţă ortodoxă, vom constata o insuficienţă în a surprinde elementul-cheie, fundamental, al Tainei Sfintei Căsătorii. Definiţia Tainei Nunţii pe care o redăm grăieşte de la sine: „Nunta este Sfânta Taină prin care, după făgăduinţa mirelui şi miresei, dată liber în faţa preotului, de a trăi împreună, în iubire, toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc care întăreşte şi înalţă însoţirea lor naturală, prefăcând-o într-o desăvârşită şi o curată legătură morală, într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică“ (Credinţa Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bcovinei, Iaşi, 1996, p. 156).

Dimensiunea mântuitoare a Căsătoriei

Prin aceste definiri se amputează însăşi Taina, caracteristica ce o face pe ea să fie un eveniment universal al Bisericii, un moment unic în viaţa unei comunităţi restaurate hristic, eveniment ce o aşază într-o legătură ontologică cu Hristos trăit atât ca o realitate contemporană, istorică, cât şi ca o existenţă metaistorică, cosmică, eshatologică. Se reduce astfel căsătoria la un act care nu mai angajează fiinţa umană într-o stare de încordare soteriologică, într-un demers mântuitor, de împlinire a celui mai firesc lucru, scop al existenţei, şi anume mântuirea sau sfinţirea personală. Tocmai aici stă sensul Căsătoriei, acestei mari Taine în Hristos şi în Biserică, de a avea ca finalitate, ca orientare dimensiunea soteriologică, a unei ieşiri din lume, de a depăşi lumescul, greutatea şi opacitatea materiei, printr-o necontenită jertfelnicie, detaşare, convertire a sensurilor lucrurilor, a realităţilor. Unitatea căsătoriei nu este numai o unitate fizică, consumată doar fizic sau una moral-socială, de promovare numai a unor valori, modele pentru societate, ci este mai presus de toate o unitate spirituală, o unitate ca scop, ca finalitate, o unitate de parcurgere a unui timp al mântuirii şi a petrecerii vremelnice într-un loc care se transformă într-o mică biserică, într-o realitate edenică.

Limitarea scopurilor căsătoriei, de a trăi împreună, în iubire, toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc doar la aspecte sociale, familiale, etice este o dovadă a insuficienţei înţelegerii Tainei. Acestea sunt numai scopuri periferice căsătoriei, care ţin de elementul uman, lumesc, de fiinţă socială, de preocupări imediate, care face din căsătorie o lume închisă în realitatea existenţei acesteia. Dar ceea ce o face ca ea să fie valoroasă este scopul cel mai important al acesteia, şi anume: cei doi se căsătoresc pentru a fi o unitate în a se ajuta a câştiga propria mântuire şi a face din familie prin această unitate de voinţă şi scop, locul unde omul se consolidează ca unitate în Hristos, locul în care fiinţa umană se educă şi creşte în această unitate, locul în care ea este ferită de presiunea lumii, a păcatelor, este spaţiul unei sacralităţi şi moralităţi care îi asigură ei resursele necesare înaintării către marea unitate şi împlinire existenţială, comuniunea veşnică cu Hristos. Prin unitatea dintre cei doi soţi se pecetluieşte o nouă fiinţă comunitară, o unitate personală care se sprijină reciproc într-o notă de reală iubire jertfelnică, în primul şi în primul rând în vederea mântuirii.

Plinirea fiinţei umane în Dumnezeu

Prin Căsătorie omul primeşte ajutor potrivit lui, ca împreună printr-o recunoaştere a propriilor neputinţe să resimtă nevoia de a se ajuta reciproc, să trăiască în conştiinţa unei împliniri prin şi în celălalt. Acest efort al lor de a se călăuzi reciproc în acest avânt al mântuirii este un act care se petrece cu conştiinţa celui de-al treilea element al solidarităţii iubitoare, şi anume solidaritatea şi iubirea lui Dumnezeu care transfigurează spiritual actele umane, le converteşte şi le dă valoare sfinţitoare. Dumnezeu binecuvântează această dorinţă a fiinţei umane de a se uni pentru a răzbate prin lume către Dumnezeu. Prin acest lucru, Dumnezeu îl împlineşte pe om ca realitate personal-comunitară, dar nu îl ţine doar într-o preocupare lumească, de realitate contingentă, de contact a unei realităţi imediate, fireşti şi îl smulge pe acesta cu tărie din lumesc, îi ascute mintea şi îi trezeşte dorul după adevărata comuniune, cea întru Dumnezeu. Pentru om, familia nu este astfel o piedică în a căuta mântuirea, ci este un real suport spiritual, material, moral în care Dumnezeu investeşte timp şi iubire, chip al unei mici împărăţii, unde Dumnezeu vizitează pe om şi Se descoperă ca sens al tuturor lucrurilor. De aceea a făcut ca unii teologi ortodocşi să vorbească despre căsătorie ca una care are vocaţia de plinire a fiinţei umane în Dumnezeu.

Familia, o biserică în mic

Acest lucru este dat şi de caracterul ecclesiologic comunitar al căsătoriei ca eveniment. Momentul Tainei Căsătoriei nu este un moment pe care îl trăieşte persoana umană, sau pe care îl trăiesc persoanele umane într-o notă de singularitate sau de independenţă a lor faţă de comunitate, ci este un eveniment care priveşte întreaga Biserică, într-un act de responsabilitate, angajament, dăruire în duhul comuniunii şi comunităţii. De aceea, nu putem limita acest eveniment comunitar ecclesiastic doar la un aspect temporar al momentului, ci el transcende cotidianul imediat şi se ancorează în veşnicie, în dimensiunea unui eveniment cosmic unde persoana umană este chemată la o restaurare ontologică. Căsătoria astfel este un act şi un mediu în care persoana umană se împlineşte pe sine, capătă consistenţă ontologică prin faptul că i se revelează un dinamism al unei existenţe solidare, a unui solidarism imediat, la-ndemână. Această consistenţă este resimţită de fiinţa umană ca o stare firească, de normalitate, o redescoperire a ceea ce este omul, ca fiinţă comunitară, ce tinde de la unitate de sine la unitate cu semenii şi cu Dumnezeu. Ea însă nu poate avea o greutate spirituală atât de bine receptată dacă o limităm doar la un spaţiu fizic, doar la un timp istoric, ci nu o orientăm eshatologic. Finalitatea acestei solidarităţii în iubire, deschidere personală este una veşnic comunitară, a unui timp şi spaţiu restaurat definitiv, lumea veşniciei lui Dumnezeu. Această deschidere personală a fiinţei umane prin căsătorie comportă o dimensiune orizontală şi verticală, care are în mijloc crucea iubire şi jertfă, deoarece ea se defineşte printr-o deschidere jertfelnică către Hristos prin semeni. Iubirea lui Hristos sau iubirea de Hristos a persoanei umane se converteşte într-o iubire jertfelnică prin faptul că trece prin semeni, că este experiată la nivelul adâncimii umanului, într-un angajament de iubire şi solidaritate sinceră, responsabilă. Persoanele umane care se însoţesc prin iubire au conştiinţa că această iubire nu este numai o iubire declarativă, ci una profund transformatoare care determină pe cei doi la o preocupare în a rămâne în acest duh al iubirii. De aceea iubirea trebuie să se alimenteze de la un izvor care o face să nu fie întinată, pervertită, deformată, iar acel izvor este Hristos. El este măsura iubirii lumii şi a celor ce s-au unit în numele acestei iubiri.

Dimensiunea ascetică a Căsătoriei

Dar această iubire nu numai se dobândeşte, ci se şi câştigă şi se menţine, tot prin flacăra iubirii. Hristos este Cel care dă fiinţei umane putere să iubească, unindu-i ontologic prin această iubire, iar fiinţa umană răspunde acestei iubiri prin trecerea ei prin semeni, adică transformarea acesteia în acte concrete de dăruire, de jertfă, de preocupare a face cât mai vizibilă această iubire, printr-un real efort de îmbunătăţire a vieţii religios-morale. Putem vorbi despre dimensiunea ascetică a căsătoriei, de preocuparea de a întruchipa vieţii de familie o stare de mucenicie duhovnicească, de înfrânare, de abandonare a duhului lumesc, de transformare într-un mediu religios-moral sănătos, de tribună în care să se propovăduiască adevăratele valori ale familiei, de şcoală a virtuţii şi a creării de caractere şi modele.

Prin Taina Sfintei Căsătorii omul este chemat la înaintarea lui firească către Împărăţia lui Dumnezeu, de a da mărturie că destinul lui este să dobândească nu o fericire lumească, trecătoare, ci fericirea cea veşnică, comuniunea cu Dumnezeu Cel viu şi iubitor de oameni, toate acestea printr-un susţinut efort, printr-o necontenită încordare, printr-o reală deschidere iubitoare şi jertfelnică a unuia faţă de altul, într-o stare de reală smerenie şi conştiinţă a faptului că ajutorul vine de sus, de la Dumnezeu. (Pr. dr. Cristin Alexandru Sperlea, Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul“ din Craiova)