Învăţături şi pilde din mistica lui Evagrie Ponticul

Avva Evagrie Ponticul prezintă în teologia sa, pe lângă mistica gândurilor răutăţii, imaginea părintelui duhovnicesc. El trebuie să fie încercat în această luptă nevăzută cu diavolii, să parcurgă ani îndelungaţi de asceză (praktike), deoarece „cine prin priveghere şi prin asceză s-a făcut pasăre poate să se facă părinte al tinerilor“.

Pentru a completa portretul părintelui duhovnicesc, Evagrie adaugă o serie de calităţi absolut indispensabile activităţii sale spirituale. Printre acestea, la loc de cinste se situează „iubirea blândă“, ca ţel al cunoaşterii şi al înţelepciunii. Ea trebuie să se manifeste cu discreţie, având rolul de a-i naşte pe alţii spre virtute şi spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Această calitate îl face pe avva după chipul Ziditorului său, care a spus: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29). În acest sens, principalul îndemn al marelui ascet se concentrează în conceptul de imitare a lui Hristos. De aceea, el îi îndeamnă pe ucenici: „Să dobândim aşadar acea blândeţe a Celui ce a spus: «Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima» şi «Mă rog să mă fac ucenic al celui blând şi să fiu numit astfel»“ (Ierom. Gabriel Bunge, „Evagrie Ponticul - o introducere“, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 112).

Icoana părintelui duhovnicesc

O a doua calitate menţionată de Avva Evagrie în descrierea paternităţii sale duhovniceşti este „apatheia“ sau „despătimirea“. Legată de cele opt gânduri ale răutăţii, apatheia nu este alt­ceva decât „sănătatea naturală a sufletului“ („Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după Avva Evagrie Ponticul“, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 32). Ea se câştigă prin harul „discer­nă­mântului duhurilor“ - cunoaşterea duhovnicească, care îl face pe monah „praktikotatos“, adică iscusit în practicarea vieţii ascetice.

Evagrie începe aşadar să contureze portretul avvei după Sfânta Scriptură. De aceea, teologul orientalist Michael OâLaughlin spune că „paternitatea spirituală nu este un fenomen izolat, ci are pentru Evagrie un loc teologic foarte precis în interiorul istoriei mântuirii. Ea este înainte de toate o imitaţie a lui Hristos, cu alte cuvinte, o intrare în opera Sa mântuitoare, care vrea să-i ducă pe oameni de la răutate la virtute (prin praktike) şi de la neştiinţă la cunoaşterea lui Dumnezeu (prin theoretike). Ea este apoi frăţie între îngeri şi drepţi, întrucât Mântuitorul nostru îşi împlineşte opera Sa mântuitoare între noi prin cei dintâi“ (Ibidem, „Studiu introductiv“, p. 40). Praktike îi este indispensabil avvei până la moarte, „dat fiind că nu în­ce­pătorii în viaţa duhovnicească, ci dascălii duhovniceşti trebuie să ducă cele mai aspre bătălii“ („Evagrie Ponticul - o introducere“ , p. 136).

Revenind la originea formării paternităţii duhovniceşti, în gândirea lui Evagrie, trebuie ştiut că nevoitorul ajunge avvă numai după ce a învins patima. În cele ce urmează, vom face o scurtă trecere în revistă a gândurilor ispititoare pe care le pomeneşte monahul din Pont în filosofia sa duhovnicească, oferind totodată şi remediul tămăduitor.

Lăcomia pântecelui şi înfrânarea

Demonul lăcomiei (sau „gastrimarghia“) îi aminteşte pust­nicului de festinurile la care participa odinioară în lume. În felul acesta, în mintea sa apare dezgustul faţă de hrana săracă, precum şi grija de bolile care se vor prinde de el dacă stăruie în abstinenţă (cf. Antoine Gullaumont, „Originile vieţii monahale“, Editura Anastasia, Bu­cu­reşti, 1998, p. 262). Lăcomia este, prin urmare, „mamă a des­fătării, doică a gândurilor, relaxare a postului, botniţă a ascezei, intimidare a scopului ei, ima­ginare a mâncărurilor, zu­gră­vire a condimentelor, mânz fără căpăstru, nebunie fără frâu, receptacul al bolii, invidie a să­nă­tăţii, opturare a şuieratelor, suspin al intereselor, tovarăşă a desfrânării, întinare a gândirii, somn apăsător, moarte tristă“ (Evagrie Ponticul, „În luptă cu gândurile“, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 58).

La polul opus stă înfrânarea (sau „encrateia“), aceasta fiind „frâu al pântecelui, bici al ne­să­turării, balanţă a moderaţiei, botniţă a lăcomiei, renunţare la odihnă, înrolare la asprime, îmblânzire a gândurilor, ochi la privegheri, pedagog al trupului, imitare a învierii, conduită a sfinţeniei“ (Ibidem).

Desfrânarea şi cuminţenia

Rudă a lăcomiei pântecelui este şi patima trupească. Despre această „pornire“, fericitul Pă­rinte spune că este „făt al nebuniei pântecelui, înmuiere a inimii, cuptor al aprinderii, peţitoare a idolilor, făptuire nelalocul ei, formă umbrită, împreunare imaginară, pat al visurilor, acuplare nesimţită, momeală a o­chilor, neruşinare a privirii, sfi­a­lă la rugăciune, ruşine a inimii, călăuză a necunoaşterii“ (Ibidem, p. 59). În contrapondere, el aşază cuminţenia (sau „sophrosyne“) ca ceea ce este „haină a adevărului, secure a las­ci­vi­tăţii, vizitiu al ochilor, supraveghetoare a gândurilor, tăiere împrejur a gândului, amputare a neînfrânării, sădire contrară a firii şi opusă aprinderii, lu­cră­toare a faptelor şi împreună-lucrătoare a înfrânării, opaiţ al inimii, ceasornic al rugăciunii“ (Ibidem).

Iubirea de argint şi neagoniseala

La fel de amăgitoare este şi iubirea de argint (sau „argherofilia“), pe care Evagrie o nu­meşte „zgârcenie a idolilor, profeţie a norodului, vot pentru restricţie, contabilitate a celor puse deoparte, bogăţie a captivităţii, soi de nedreptate, îngrăşare a bolilor, prezicătoare de mulţi ani, descântătoare a iubirii de lucru, simplitate a mâncărurilor, nebunie nesăturată, răutate cu multe griji“ (Ibidem). După el, această patimă se vindecă prin neagoniseală (sau „aktemosyne“), ca „dezrădăcinare a iubirii de arginţi şi rădăcină a neiubirii de arginţi, roadă a iubirii şi cruce a vieţii, comoară neinvi­diată, cer fără griji, soare ne­îm­prăştiat, materie fără măsură, seceră a grijilor, făptuire a evangheliilor, podoabă nedesfiinţată, concurent sprinten“ (Ibidem).

Întristarea şi bucuria

Despre demonul întristării, Evagrie spune că face sufletul iubitor de plăceri, târându-l în deznădejde şi aruncându-l astfel în latura pierzării. Pe a­ceastă patimă (numită în greceşte „lype“), avva o numeşte „locuitoare a pagubei, tovarăşă a eşecului, premergătoare exilului, aducere aminte de rude, asociată a strâmtorării, în­so­ţitoare a akediei, întristare a gândurilor, vierme al trupului, legătură a captivităţii“ (Ibidem, p. 60). Ca alinare şi vindecare a întristării este aşezată bucuria (sau „chera“), aceasta fiind pe drept cuvânt „vedere în rugăciuni şi veselie în osteneli, voioşie a facerii de bine, podoabă a renunţării, receptacul al iubirii de străini, refugiu al nădejdilor, hrană a asceţilor, încurajare pentru cei ce plâng, mângâiere lacrimilor, sus­ţi­nă­toare a iubirii şi alint al îndelungii răbdări“ (Ibidem).

Mânia şi răbdarea

După Evagrie, această patimă, mânia, este „răpirea chibzuinţei, desfiinţare a calmului, tulburare a firii, chip sălbăticit, cuptor al inimii, flacără re­văr­sa­tă, mamă a fiarelor sălbatice, luptă în tăcere, piedică a ru­gă­ciunii“ (Ibidem). Arma de luptă duhovnicească este în acest caz răbdarea („makrothimia“). În ea, fericitul Părinte vede pa­văza „chibzuinţei, tribunal al furiei, spital al inimii, povăţuire a celor prea îndrăzneţi, linişte a celor prea îndrăzneţi, linişte a celor tulburaţi, liman nebântuit de furtuni, facere de bine pentru cei întristaţi, blândeţe faţă de toţi, care fiind blestemată binecuvântează, fiind ocărâtă se veseleşte, mângâiere a celor strâm­toraţi, oglindă a celor nă­dăjduite, premiu al celor maltrataţi“ (Ibidem).

Akedia şi răbdarea

Demonul akediei (sau „lâncezeala“) este identificat cu demonul de la amiază din Psalmul 91. El atacă la miezul zilei, a­tunci când monahul se simte prins de plictiseală. Akedia îl îm­pinge pe monah să-şi pă­ră­sească chilia şi să renunţe la via­ţa de pustnicie, desfiinţând astfel scopul nevoinţelor sale duhovniceşti. „E o prietenă aeri­a­nă, învăluire în cerc a paşilor, ură a iubirii de lucru, lupta îm­po­triva liniştii, furtună pentru psalmodie, lene la rugăciune, relaxare a ascezei, dormitare îna­in­te de vreme, somn care se întoarce mereu, povară a nebuniei, ură a chiliei, adversar al ostenelilor, opusă perseverenţei, botniţă a meditaţiei, neînvăţare a scripturilor, părtaşă a în­tris­tării, ceasornic al foamei“ (Ibidem, p. 60).

Împotriva ei se aşază răbdarea (sau „hypomene“), care se face „retezare a gândurilor, grijă de moarte, meditare a crucii, frică pironită, aur ciocănit, legiune a necazurilor, carte a mul­ţumirii, platoşă a liniştirii, armă a ostenelilor, bună osteneală fierbinte, schiţă a vir­tuţilor“ (Ibidem).