Lepădarea de sine - o înviere spirituală din mormântul narcisismului

În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, 20 septembrie 2026, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. Tâlcuind pasajul evanghelic rânduit pentru această zi (Marcu 8, 34‑38; 9, 1), Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat că, în esență, „Evanghelia ne spune că asumarea crucii este calea mântuirii în Hristos”.

În deschiderea cuvântului, Preafericirea Sa a enumerat cele patru trepte ale mântuirii desprinse din textul evanghelic din această duminică: „Prima, voința omului de a veni la Hristos; a doua, lepădarea de sine; a treia, luarea sau asumarea crucii; și a patra, urmarea lui Hristos. Domnul Iisus Hristos cheamă sau invită la mântuire pe toți oamenii, dar nu forțează pe nimeni să vină după El, deoarece respectă libertatea omului. De aceea, El zice: «Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34). Dumnezeu dorește ca omul să răspundă chemării la mântuire în mod liber, pentru că mântuirea înseamnă iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, exprimată în mod liber. Prin urmare, noi putem să ascultăm de Dumnezeu sau să fim nepăsători, să‑L căutăm sau să‑L ignorăm, chiar să afirmăm că El nu există, iar cerul și pământul ar fi doar rezultatul întâmplării sau al hazardului, nu creația lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul poate răspunde la iubirea lui Dumnezeu sau o poate refuza, poate dobândi mântuirea sau poate pierde mântuirea, se poate uni cu Dumnezeu sau se poate despărți de El”.

În continuare, Părintele Patriarh a explicat adevăratul sens duhovnicesc al lepădării de sine: „Lepădarea de sine pe care Domnul Iisus Hristos o cere omului nu înseamnă depersonalizare, ci înseamnă lepădarea felului egoist de a gândi și de a viețui. Mai precis, lepădarea de sine înseamnă renunțarea la iubirea de sine nerațională și pătimașă sau narcisistă față de trup, numită în Filocalie «filaftie» sau «filautie», pentru a dobândi iubirea smerită, recunoscătoare față de Dumnezeu și darnică față de semeni. Lepădarea de sine înseamnă în mod concret lepădarea de patimi egoiste și creșterea duhovnicească în virtuțile iubirii smerite față de Dumnezeu și iubirii milostive față de oameni prin rugăciune, pocăință și milostenie. Astfel, iubirea smerită și recunoscătoare față de Dumnezeu și iubirea darnică sau milostivă față de semeni ne ajută să devenim liberi, să ieșim din închisoarea iubirii de sine pătimașe sau narcisiste. În esență, lepădarea de sine înseamnă eliberarea sufletului de egocentrism obsesiv, pentru a primi în schimb iubirea milostivă sau darnică a lui Hristos, spre a transmite semenilor săi această iubire milostivă sau darnică a lui Hristos. Lepădarea de sine a omului cu scopul de a dobândi o iubire smerită și darnică este pentru suflet o înviere spirituală din mormântul narcisismului sau individualismului, prin intrarea omului în comuniune cu Dumnezeu, prin rugăciune, și cu semenii, prin fapte bune”.

De asemenea, Patriarhul României a evidențiat că adevărata asumare a crucii constă în lupta cu greutățile, suferințele și propriile patimi: „Domnul Iisus Hristos spune clar în Evanghelia de azi că pentru a‑I urma Lui, omul care se leapădă de sine trebuie să‑și ia crucea sa. Crucea materială văzută cu ochii trupești este un obiect format din două brațe unite, unul vertical și altul orizontal. Însă crucea spirituală este o stare de suferință și de luptă spirituală din viața omului, care nu se vede totdeauna cu ochii trupești, ci se simte duhovnicește cu ochii sufletului. Adesea crucea spirituală a vieții înseamnă lupta grea a omului cu o patimă egoistă, cu o boală grea sau cu o situație dificilă. Dar crucea poate fi și suferința unei neîmpliniri sau a unui ideal nerealizat (...). Pentru creștinii dornici de mântuire, crucea înseamnă îndeosebi efortul sau osteneala de a trăi viața în iubire smerită și darnică. Ca de pildă dăruirea de sine pentru a întemeia o familie creștină și osteneala de a crește copiii în credință, sau strădania creștinului de a fi un monah smerit și nevoitor, rugător pentru mântuirea lui și a tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, crucea înseamnă, în primul rând, o permanentă luptă duhovnicească pentru eliberarea de patimi egoiste și pentru dobândirea iubirii smerite și milostive a lui Hristos. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune în comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan: «A‑și lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât să ne lepădăm de lume pentru Dumnezeu și a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite»”.

În cele din urmă, Întâistătătorul Bisericii noastre a pus în lumină că omul nu este chemat să‑și poarte crucea în singurătate, ci sprijinindu‑se mereu pe ajutorul lui Dumnezeu: „Hristos Domnul ne îndeamnă ca fiecare să‑și ia crucea sa și să‑I urmeze Lui, adică să nu‑și asume crucea singur, ci să o poarte cerând ajutorul lui Hristos, Cel răstignit și înviat, Care, cu iubirea Sa milostivă, transformă suferința omului în speranță, singurătatea în comuniune și neputința în biruință spirituală, potrivit mărturiei apostolice a Sfântului Apostol Pavel: «Toate le pot întru Hristos, care mă întărește» (Filipeni 4, 13) (...). De aceea, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci spunem: «Doamne ajută‑ne!», «Doamne miluiește‑ne!», «Doamne mântuiește‑ne!», arătând că Sfânta Cruce ne îndreaptă spre Hristos Cel răstignit și înviat, ne unește cu El, Cel ce transformă durerea în bucurie, suferința în speranță, singurătatea în comuniune și neputința în biruință spirituală, dacă cerem neîncetat ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui. În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur arată puterea semnului Sfintei Cruci prin îndemnul următor: «Nimeni să nu se rușineze de Cruce, simbolul sfânt al mântuirii noastre, binele cel mai de seamă pentru care trăim și pentru care suntem. Ca pe o cunună, așa să purtăm Crucea lui Hristos. Prin Cruce se săvârșesc toate lucrurile care ne privesc. Dacă trebuie să te naști din nou, crucea este alături. Dacă trebuie să te hrănești cu hrana cea tainică sau mistică, Euharistia, dacă trebuie să fii hirotonit, dacă trebuie să faci orice, pretutindeni ne este alături crucea, semnul biruinței! De aceea, o înscriem cu multă râvnă și pe case și pe ziduri și pe ferestre și pe frunte și în cugetul nostru. Crucea este semnul mântuirii noastre, al libertății noastre comune, al blândeții Stăpânului nostru Care «S‑a adus ca o oaie spre junghiere» (Isaia 53, 7). Când îți faci semnul Crucii, gândește‑te atunci la tot ce s‑a petrecut pe cruce și stinge mânia și toate celelalte patimi»”.