Mănăstirea Galata - poartă a veşniciei

Străjuind de ani mulţi una dintre cele şapte coline ale Iaşului, Mănăstirea Galata poate fi reperată cu uşurinţă din diferitele părţi ale oraşului nins de tei, de istorie şi de poezie. De fapt, aceasta e şi menirea ei. Primind hramul „Înălţarea Domnului“, biserica mănăstirii are rostul de a ridica privirea şi inima spre un înalt mod de vieţuire, de a ne înălţa sufleteşte prin rugăciune şi credinţa care lucrează cu putere în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu.

Mai aproape de cer şi mai departe de aparenţele înşelătoare ale oraşului agitat, pitorescul împrejurimilor respiră liniştea cerească a unui alt mod de existenţă. Biserica actuală, „cea din deal“, a fost ridicată în 1853, de către domnitorul Petru Şchiopu, după ce prima mănăstire, cea a „Galatei din vale“, „fără zăbavă s-au risipit“, aşa cum notează cronicarul.

De cum intri pe poarta mănăstirii prin turnul-clopotniţă, simţi că ceva se schimbă. Aici, între ziduri groase de piatră se lucrează mântuirea sufletului, piatra dând mărturie de statornicia credinţei şi de valorile netrecătoare care au trecut proba timpului. Întâmpinaţi de chipul luminos al maicilor, fiecare cu darul şi cu ascultarea ei, paşii stingheri ai pelerinilor prind curajul smereniei şi al rugăciunii, timpul rămânând undeva în urmă, pierdut în adierea brazilor ce împrejmuiesc aleea principală.

Biserica este una de proporţii mari. În plastica decorativă exterioară se constată influenţa muntenească prin aplicarea principiului împărţirii faţadelor în două registre, ctitorul zidindu-şi mănăstirea după alte norme decât cele ale vechilor biserici din Moldova. Interiorul, dominat de gravitatea îngândurată a sfinţilor zugrăviţi pe catapeteasmă, se împarte în cinci încăperi: absida altarului, naosul, camera mormintelor, pronaosul şi pridvorul. Ceea ce aduce nou Mănăstirea Galata în stilul arhitectural este înlocuirea zidului ce desparte naosul de gropniţă cu arcade sprijinite pe coloane. Lucrările de restaurare din anii â70 au scos la iveală morminte domneşti în care odihnesc întru nădejdea Învierii Despina şi Vlad, cei doi copii ai lui Petru Şchiopu, precum şi Maria Amirali, soţia voievodului.

Din pictura originală a Bisericii, distrusă de incendiul din 1762, nu au mai rămas decât câteva fragmente de frescă, unul dintre cele mai importante fiind tabloul votiv. Pictura avea să fie refăcută ulterior, în 1811, de pictorul Vasile Dubrovsky. Căldura zidurilor de piatră izvorăşte din puterea rugăciunii neîncetate şi a jertfei de sine pentru alţii. Lumina credinţei pâlpâie odihnitor în candele aprinse zi şi noapte, iar sfinţii, mărturii vii ale împlinirii umanului întru Duhul Sfânt, ne cheamă prin priviri curate să pătrundem veşnicia şi pacea celuilalt tărâm de existenţă. Privim şi ascultăm tăcerea, graiul veacului ce va să vină. De fapt, numele mănăstirii, provenit dintr-un cuvânt de origine turcă, înseamnă „poartă“, poartă a cerului şi poartă a veşniciei.

În incinta mănăstirii se află şi casa domnească zidită de Petre Şchiopu, unde acesta se retrăgea adesea. Restaurată, ea adăposteşte astăzi, pe lângă Paraclisul „Sfântul Apostol Iacov“, şi muzeul mănăstirii, unde pot fi admirate exponate de o deosebită frumuseţe şi valoare artistică, precum şi celebrul „roşu de Galata“, într-un fragment din vechea frescă a mănăstirii.

Iniţial, mănăstirea a fost reşedinţă domnească; în anii de communism, o regăsim funcţionând ca simplă biserică de mir, pentru ca, după 1990, să devină mănăstire de maici. Ca şi odinioară, aici îşi găsesc astăzi liniştea grele poveri sufleteşti şi mulţime de lacrimi, pământul uscat şi fără rod primeşte apa cea vie a harului, chemând din adâncul păcatelor adâncul harului lui Dumnezeu. Aici suntem înconjuraţi de certitudini, pentru că aici ne aflăm mai aproape de menirea noastră şi de zidirea cea din ceruri, nefăcută de mâini omeneşti, realizând cât de împrăştiaţi şi osteniţi de grijile acestei lumi suntem în viaţa de zi de zi. Dincolo de zidurile de piatră sunt ziduri ale virtuţii, ce ţin sufletul monahului la adăpost de furtunile vremurilor de ispită. Şi tot dincolo de zidurile de piatră, aleele lungi ale cimitirului, ce a primit drept ocrotitor pe Sfântul Vasile, deschid calea către adevărata înţelepciune a vieţii, amintindu-ne de moarte şi de pregătirea noastră pentru întâlnirea cu Dumnezeu, de cei care au păşit acest prag de existenţă înaintea noastră, de faptul că fericirea care rămâne până dincolo de moarte nu respiră şi nu se hrăneşte prin trupul destinat pământului până la Învierea de obşte.

Ne depărtăm de acest loc binecuvântat de Dumnezeu cu sufletele înviorate de rugăciune şi nădejde, primind curajul de a pune iarăşi început bun vieţii noastre şi făgăduindu-ne nouă înşine să revenim cât de curând în aceste locuri, pentru a mai bate o dată la această poartă a veşniciei şi pentru a ne împărtăşi iarăşi de lumina şi pacea comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi.