Mănăstirea Limanu, ca o Hozevă dobrogeană

După o lungă tăcere, după veacuri de stăpânire străină şi oprimare ateistă, Dobrogea creştină îşi împlineşte acum testamentul spiritual lăsat moştenire de însuşi Sfântul Andrei, primul Apostol al Domnului. Astăzi, vechiul pământ al Scythiei Mici renaşte spiritual, umplându-se cu altare în care Hristos este cinstit şi preamărit în veac. Mănăstirea Limanu-Hagieni, din Arhiepiscopia Tomisului, este unul din aceste noi altare prin care se reînnoadă firul trăirii monahale în sfinţitul capăt de lume dintre Dunăre şi mare.

M-am tot întrebat ce forme mai poate îmbrăca apostolatul astăzi, la începutul mileniului III, fără să mă gândesc vreo clipă că prezentul nostru continuă să rămână... început. O biserică amenajată într-un container, purtată dintr-o mănăstire în alta ani în şir, despre care mi-a vorbit părintele Clement Constantin Crivanciuc, stareţul Mănăstirii Limanu-Hagieni, din judeţul Constanţa, mi-a oferit imaginea acestui mod de a-L mărturisi pe Hristos, de a face apostolat în acest „acum“ al nostru, uimindu-mă cât de actual şi frumos poate să fie permanentul început creştin, cu care, fără să ne dăm seama, suntem contemporani.

Lumina pustiei dobrogene

Departe de agitaţia zilei, pe o coamă de deal, situată la 12 km de Mangalia, pe DJ 391, care leagă vechiul Calatis de localitatea Negru Vodă, în coasta rezervaţiei naturale Pădurea Hagieni, la locul numit La Gutui, privind spre lacul Limanu, s-a aşezat, din 2003, Mănăstirea Limanu-Hagieni, cu hramurile „Naşterea Maicii Domnului“ şi „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“. Această „Hozevă dobrogeană“, cum frumos o numeşte părintele Clement, luminează un hotar de cer şi unul de pământ ancestral, peste care, cum spun unii istorici, ar fi trecut în retragere apele potopului biblic. Şi nu întâmplător, pentru că în voia Domnului nimic nu este întâmplare, a fost ales pentru altar tocmai acest loc. La numai câţiva kilometri de aici, în peştera Limanu, arheologul Vasile Boroneanţ a descoperit, printre multe alte urme de ancestrală locuire umană, şi vechi simboluri creştine, litere şi cuvinte în caractere chirilice, din perioada romano-bizantină. Iar la un kilometru de aici, în pădurea Hagieni, sau la Albeşti, încă se mai văd urmele unor vechi aşezări creştine, confirmând vechimea credinţei noastre.

Biserica din container

„În 2004, ne-am mutat aici, în două căsuţe de camping, şi am slujit într-un container primit de la peştera Sfântului Ioan Casian. O mică biserică, în care slujiseră şi fraţii de acolo patru ani. În 2007, l-am transmis mai departe, la Mănăstirea Basarabi, unde s-a slujit în el o altă bună bucată de timp“, ne mărturiseşte părintele stareţ Clement.

În câteva luni, cu ajutorul unor credincioşi, a fost ridicată o căsuţă cu trei camere, o bucătărie, o cămară pentru alimente, clădire în care locuiesc şi în prezent călugării, urmând ca, tot cu voia Domnului, aici să se materializeze proiectul unui aşezământ mai mare, pe măsura credinţei şi nevoirii lor.

În august 2006, a fost ridicată bisericuţa actuală, care a fost terminată în primăvara anului următor şi în care se roagă cei cinci vieţuitori ai mănăstirii.

Naşterea de fii duhovniceşti

„Aici vii, te descarci de toate grijile lumeşti şi te uneşti într-un fel anume cu Dumnezeu. Pe noi nu ne sperie liniştea, dimpotrivă, ne bucură. Până şi vântul, viscolul se prefac aici într-o şoaptă pe care, de multe ori, o asociem cu adierea simţită de Sfântul Prooroc Ilie când a trecut pe lângă el Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de păsări, de căprioare, de şerpi, de broaşte ţestoase, de bujori şi brânduşe, cerul este brăzdat de şoimi şi avioane care zboară chiar pe deasupra noastră. Deşi nu suntem văzuţi de cei din văzduh, ne bucurăm că acolo sunt oameni şi noi ne rugăm pentru ei. Într-un cuvânt, suntem aici cu Dumnezeu. Sigur, în această pustie vine şi ispititorul. Prima ispită vine de la trup, pentru că eşti singur şi uneori deznădăjduieşti. Dar în momentul în care cădem la rugăciune, ne liniştim. Am avut oameni care mă întrebau la început dacă nu mă plictisesc slujind singur. Iar eu le spuneam că niciodată nu sunt singur, pentru că mai primim câte un acatist şi, în momentul în care eu le pomenesc numele celor numiţi acolo la Liturghie, simt că sunt cu ei împreună la slujbă. Părintele Serafim Man de la Rohia, care a oficiat odată cu mine aici, mi-a spus că slujesc în acest loc ca într-o adevărată pustie. La fel şi părintele Arsenie Papacioc. Unii istorici spun că pe această vale ar fi trecut Sfântul Apostol Andrei în drumul lui de la Calatis spre Dunăre şi, dacă mă credeţi, eu îi simt aici duhul. Iar toată slujirea noastră, a monahilor, nu face altceva decât să-l transmită mai departe. Locul acesta se aseamănă foarte mult cu cel de la Hozeva, unde, într-o peşteră, s-a nevoit şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. În 2005, când slujeam în container, un preot venit la noi mi-a spus că stăm aici ca la Hozeva. Nu s-a născut aici Maica Domnului şi nici Sfântul Ilie nu a pustnicit pe acest deal. Dar ne-au lăsat nouă această şansă de a transmite mai departe acea nevoinţă, acea naştere de fii duhovniceşti în Hristos“, ne-a mai mărturisit părintele Clement.

Privind locul jur-împrejur, simţim şi noi adierea trecerii Domnului. Şi parcă deodată toată valea, tot cerul şi pădurea s-au umplut de rugători. La plecare, observăm la intrarea în curtea mănăstirii, rânduite printre pini, scaune, bănci şi mese pentru un hram. Şi-n acel moment am avut certitudinea, ca şi părintele Clement, că această pustie este de fapt un continuu început, plin ochi cu credincioşi care Îl mărturisesc astăzi, aici, ca şi cei din începuturi, pe Hristos, Cel ce este Viaţă şi Mântuire...