„Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc“

La finele anului 1932, Comisiunea Monumentelor Istorice a luat hotărârea efectuării unor săpături arheologice sub lespedea de marmură a mormântului ctitoricesc din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, pentru a identifica osemintele din această criptă. Săpăturile au fost efectuate sub coordonarea secretarului Comisiunii Monumentelor Istorice, Virgiliu N. Drăghiceanu, iar pe parcursul lucrărilor efectuate, şantierul arheologic a fost vizitat de patriarhul Miron Cristea, istoricul Nicolae Iorga şi specialiştii antropologi Francisc Rainer şi Nicolae Minovici, fiind invitaţi şi unii membri ai familiei Brâncovenilor.

Un moment emoţionant a fost atunci când istoricul Ni­colae Iorga, cu capul descoperit şi reverenţios ple­cat spre mormântul domni­to­­rului martir, a rostit de faţă cu întreaga asistenţă: „Mă în­chin în faţa ta, Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc!“ Concluziile medicilor le­gişti, formulate în urma e­fec­tu­ă­rii unei expertize osteologice, au fost trecute într-un raport me­dico-legal, care a fost însuşit de către Sfântul Sinod al Bi­se­ri­cii Ortodoxe Române la data de 15 decembrie 1932.

De asemenea, Comisiunea Mo­numentelor Istorice din Ro­mâ­nia, în şedinţa din data de 20 decembrie 1932, în prezenţa pa­triarhului României, Miron Cris­tea, a aprobat concluziile ra­­portului prezentat şi a dat pu­­blicităţii un comunicat în ca­re a adeverit autenticitatea mor­­mântului Domnitorului Mar­­­tir Constantin Brânco­vea­nu, din Biserica „Sfântul Gheor­­­ghe“-Nou. În raportul me­di­co-legal, specialiştii au con­clu­­zionat, în urma efec­tu­ă­rii ex­pertizei antropologice a ră­mă­şiţelor pământeşti ale Dom­ni­torului Martir Constantin Brân­co­vea­nu, printre altele, ur­mătoarele: „Craniul - lipseşte o parte din calota cra­niană şi osul occipital; oa­se­le feţei sunt aproape complete. În legătură cu coloa­na vertebrală, Raportul men­ţio­na faptul că «una dintre ver­te­­brele cervicale prezintă o tă­ie­tură în bizou»“ (oblică, n.a.).

Conferinţa istoricului Nicolae Iorga

În ziua de 22 decembrie 1932, istoricul Nicolae Iorga a re­iterat concluziile raportului pre­zentat şi însuşit de către Co­mi­siunea Monumentelor Is­to­ri­ce şi de către Sfântul Sinod al Bi­sericii Ortodoxe Române. Is­to­­ricul român a susţinut cu mai mul­te argumente, într-o confe­rin­ţă ţinută la 22 decembrie 1932, că identificarea osemin­te­lor din mormântul lui Con­stan­tin Vodă Brâncoveanu a fost făcută pe baze ştiinţifice de că­tre Comisiunea Monumen­te­lor Istorice. Aceste aspecte au fost, de altfel, pe larg prezenta­te şi în presa vremii. În acest sens, reproducem două docu­men­­te istorice de importanţă de­osebită, în ceea ce priveşte au­tenticitatea mormântului şi a osemintelor muceniceşti ale Sfân­tului Martir Constantin Brân­coveanu din Biserica „Sfân­tul Gheorghe“-Nou.

Mai întâi, redăm cel mai im­por­­tant pasaj din conferinţa sus­ţinută de către marele savant Nicolae Iorga la Sala Dalles din Bucureşti, în ziua de 22 decembrie 1932.

În această conferinţă, au fost a­duse lămuriri cu privire la i­den­tificarea mormântului şi a o­se­mintelor descoperite în Bi­se­ri­ca „Sfântul Gheorghe“-Nou, în ur­ma cercetărilor arheologi­ce din perioada 9-16 decembrie 1932, şi a expertizei antropolo­gi­ce a osemintelor domnitorului mar­tir Constantin Brânco­vea­nu: „Reparându-se biserica Sfân­­tul Gheorghe Nou, fără niciun fel de cheltuială din par­tea Comisiunii Monumentelor Is­­torice, care din nenorocire as­tăzi are aşa de puţin de cheltuit, re­parându-se această bi­se­­rică, a­junsă într-o foarte rea sta­re, nu­mai cu cheltuiala eno­ri­a­şilor, cari au făcut un lucru foar­te frumos şi fiindcă au re­pa­rat-o cum nu se repară de o­bi­ceiu, - la noi re­paraţie însem­nea­­ză stricarea clă­dirii în chip ire­mediabil -, s-a ivit ideia de a se încunjura cu un gri­laj locul un­de erau îngropaţi cei doi Domni. Şi atunci s-a cre­zut că es­te bine ca în adevăr să se va­dă dacă sunt îngropaţi a­co­lo cei doi Domni sau nu. Se ştie că bi­se­rica a ars pe vremea lui Bi­­bes­cu-Vodă, s-a prăbuşit, că a fost reparată, căci astăzi este mult mai largă decât la înce­put. Şi, pentru a se constata a­ceas­ta, a fost de părere cineva din Co­mi­siu­nea Monumentelor Is­to­rice că s-ar putea face şi să­pă­turi. Să­păturile acestea au fost fă­cu­te şi ele au dus la bune re­zultate. S-au găsit, într-a­de­văr, la o a­dân­cime oarecare, gro­p­niţa ace­ia din fund. D. Dră­ghiceanu, ca­re a suprave­gheat lucrările aces­t­ea, va face în foarte scurtă vre­me şi o ex­pu­­nere pe larg, cu tot ma­teria­lul grafic trebuitor. Grop­niţa a fost puţin spartă, dar nu este de bănuit numaidecât mâ­na la­co­­mă a unui profanator, iar ideia aceia, puţin cam naivă, răs­­pândită într-o parte din pu­blic, că înăuntru trebuiau să se gă­­sească obiecte scumpe, po­doa­be de aur, cu pietre pre­ţi­oa­se, tre­buie înlăturate din dis­cu­ţie. Nici să nu se gândească nimeni la aşa ceva. Trebuie să se ţi­nă sa­mă că rămăşiţele lui Brân­co­vea­nu şi ale copiilor săi au fost pes­cuite din mare, în­gro­pate în In­sula Halchi, că au stat şase ani supt pământ, că a­poi au fost a­duse într-o nă­fra­mă. Ei bine, cum poate să-şi în­chi­puie cineva că pe oasele a­ces­tea, sfărâmate, ar fi trebuit să se aşeze inele, ca­re de alt­min­­teri, dacă ar fi fost în­că pe de­getele lui Brânco­vea­nu, ar fi fost furate imediat de e­xe­cuto­rii săi. Prin urmare, nici vor­bă nu poate fi de aşa ceva. Pe de al­tă parte, eu nu cred că în mij­­lo­cul Bucureştilor să se fi pu­tut fa­ce acte de acestea de profa­na­­re. Oasele găsite înăuntru sânt fă­ră îndoială oasele lui Con­­stan­tin Brâncoveanu (subl. n.), şi avem dovezi indirecte, ca­re mi se par cu desăvârşit hotă­râ­­toa­­re. Întăiu, nu cred că ci­ne­va din familie, îngropând oasele u­nui urmaş, ar fi avut cruda îm­pie­tate, cu totul nepotrivită cu fi­­r­ea acestui popor de gingaşă sim­­ţire, de a scoate oasele unui Domn martir pentru a le înlo­cui cu altele. Acesta este un lucru ca­re nu poate fi admis. Dar mai sânt şi alte două dovezi. Eu cu­nosc multe portrete ale lui Brân­co­veanu. Dacă această con­fe­rin­ţă ar fi fost organizată din vreme şi a­ş fi avut răgazul să fie proiec­ta­­te unele din a­ces­te portrete, v-aş fi arătat şi un por­tret al lui, re­lativ tânăr, - pes­te patruzeci de ani -, care a fost găsit în timpul din urmă de d. Marcu Beza, consulul Ro­mâ­niei la Ierusalim, portret care a fost înfăţişat şi la Aca­de­mia Română, într-o fotografie mă­rită. Mai este un portret al lui Brâncoveanu şi în lu­crarea lui Del Chiaro, «Revo­lu­ţii­le Va­la­­hiei»; un altul se gă­seş­te în frun­tea unei mari şi însem­na­te cărţi greceşti, ieşită cu chel­tu­ia­­la Brâncoveanului, şi pe lân­gă acestea mai sunt o mulţime de portrete în bisericile făcute de dân­sul. S-ar putea însă o­biec­ta că, în biserici, zugravul nu a redat în modul cel mai fidel chipul Domnului, deşi în foar­te multe locuri - cum suntem la sfârşitul se­colului al XVII-lea, supt o in­flu­enţă ita­li­a­­nă, veneţiană, foar­te pronun­ţa­tă, care nu se po­tri­veş­te cu ie­ra­tismul de altădată, fă­ră în­do­i­ală că a căutat zugra­vul să re­dea realist chipul Dom­nului. Brân­coveanu avea o fină fi­gu­ră, foarte lungăreaţă: era un do­­lihocefal caracteristic. Avea o­chii foarte mari şi orbitele foar­te adâncite. Îndată ce am vă­zut capul din gropniţa aceia de dedesupt, am şi recunoscut chi­pul aşa cum este înfăţişat în portrete.

S-a obiectat la Comisiune că s-ar putea să nu fie capul lui Con­stantin Brâncoveanu, ci al u­nuia din fiii săi. Această pă­re­re este greşită. Nu se poate lucrul acesta, fiindcă acelaşi Del Chia­ro, care, după un desen al lui sau, mai probabil, al altuia de la Curtea lui Brâncoveanu, a înfăţişat pe Domn, a pus în ce­le patru colţuri ale portretului domnesc şi pe cei patru fii u­cişi ai săi. Pe aceştia îi vedem şi la mănăstirea Hurez, unde de alt­fel este înfăţişată toată defi­la­­rea Domnilor pănă la dânsul, pre­cum şi membrii familiei. Co­piii aceştia ai lui Brâncoveanu sânt născuţi din căsătoria cu Doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Po­peşti. Antonie-Vodă era un bo­ier de ţară de la noi; este clădi­to­­rul Târgşorului, de lângă Plo­ieşti, unde cred că i-am văzut şi chi­pul, şi figura lui este cu totul de­osebită de a lui Brân­co­vea­nu. El avea faţa rotundă, şi co­piii lui Brâncoveanu prezintă a­­ceiaşi înfăţişare. Nici unul nu are figura de o deosebită fineţe a tatălui lor.

Dar mai este ceva. Ideia, ma­nifestată de dl Hagi Moscu, că acel îngropat înăuntru ar fi Gri­gorie Brâncoveanu. Ei bine, nu! Dacă nu se găsesc toate ver­tebrele a căror despicare cu sa­bia ne-ar fi lămurit fără nicio pu­tinţă de contradicţie şi ar bi­rui pe oricine ar încerca o altă ex­plicaţie, în schimb este o ver­te­­bră din spinare care poartă foar­te neted urmele tăieturii de sa­bie. Din izvoarele care vor tre­ce înaintea dv. veţi vedea că e­xecuţiunea lui Brâncoveanu s-a făcut grabnic şi sălbatec. A fost un lucru neobişnuit la Con­stan­tinopol: aşa ceva nu se în­tâm­plase de foarte multă vre­me. Veţi vedea şi motivele pentru care s-a ajuns la această săl­băticie, înaintea căreia şi foar­te mulţi din turcii din Con­stan­tinopol au trebuit să se în­crân­cene. Deci, dacă se ţine sa­mă de faptul acesta, că exec­u­ţia a fost făcută grăbit, dacă se ţi­ne samă şi de o mărturie con­tem­­porană că s-au dat mai mul­te lovituri de sabie şi că nu s-a putut să se despice capul de trup, atunci se înţelege foarte bi­ne că una din loviturile acestea a putut să atingă vertebra din spinare. Tăietura este în a­fa­­ră de orice discuţie: acum do­uă zile am examinat amănunţit oa­sele, şi nici la un mort, care şi-ar fi isprăvit viaţa în îm­pre­ju­­rări obişnuite, nu se poate ob­se­r­va un asemenea semn ca a­ces­ta, atât de elocvent.“

Martirizarea Brâncovenilor, după o relatare olandeză

Spre finalul aceleiaşi confe­rin­ţe, istoricul Nicolae Iorga a­da­­ugă: „Brâncoveanu este a­run­cat în groapa de la Şapte Tur­nuri, şi sfârşitul a fost sce­na aceia groaznică din ziua de Sfân­tă Măria Mare a anului 1714. Iată o povestire olande­ză, care mi se pare cea mai com­pletă, a acestei în­tâm­plări: «La 26 August, - di­fe­ren­ţa între un calendar şi celalt era numai de unsprezece zile -, într-o Du­mi­necă, ca la un ceas înainte de a­miazi, din porunca Sul­ta­nu­lui, Brâncoveanu a fost luat pe ne­aşteptate din închisoarea lui de la Şapte Turnuri şi a fost dus ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un boier din Principat, cari mergeau toţi înaintea lui, prin oraş, pe jos. În calea lor au tre­cut şi prin partea din Con­stan­tinopol unde locuiesc frun­ta­şii grecilor, compatrioţii săi - a­decă de aceiaşi religie, - precum şi pe dinaintea caselor soli­lor muscali. Şi aşa au fost aduşi lân­gă Marele Seraiu, înaintea chio­şcului îm­pă­ră­tesc, pe ma­lul apei. Acolo stă­tea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel mare. A­tunci, fără nicio for­mă de drep­ta­­te, de faţă cu Sul­ta­nul, s-a dat poruncă gealatului ca în­tâiu să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care nu av­ea mai mult de şapte­sprezece ani. Aceeaşi osân­dă s-a executat îndată şi faţă de ceilalţi fii, şi de cumnat, du­pă vârstă, în fi­inţa părinte­lui, care a trebuit să vadă ti­că­loa­sa privelişte, cu o neomenie deosebită. Apoi l-au tă­iat şi pe Domn, chi­nuindu-l mult. Capul rămase atârnat de trup, şi aşa a murit. Cele şase tru­puri chinuite au fost duse pe stra­dă. Ele au fost apoi ţintuite de poarta cea mare a Seraiului, pen­tru a sta acolo, ca trupurile unor fă­că­tori de rele. Iar seara au fost aruncate în Mare. Şi a­şa a fost sfârşitul unui prin­ci­pe, ca­re avea aproape şaizeci de ani, după ce stăpânise peste do­­u­ă­zeci şi şase de ani în şir Ţa­ra Românească, în numele mai multor Sultani cu faimă ma­­re»“ (Nicolae Iorga, „Că­de­rea şi moartea lui Constantin-V­odă Brâncoveanu“, confe­rin­ţă ţi­nută la Fundaţia Dalles, Bu­cu­reşti, publicată în „Cuget Clar“, an. VI, nr. 1-4, ianuarie-fe­bruarie, 1933). (Va urma)