Mărturii despre existenţa Bisericii „Sfântul Nicolae“

Veacul al XV-lea corespunde în Şcheii Braşovului cu perioada de edificare în piatră a primei biserici ortodoxe din această zonă, Biserica "Sfântul Nicolae" avându-l ca prim ctitor pe domnul muntean Vlad Călugărul la anul 1495.

Un manuscris din veacul al XV-lea, aflat în arhiva istorică a muzeului Bisericii "Sfântul Nicolae" vine să dovedească, pe de o parte, existenţa acestei biserici cu mult înainte şi, pe de altă parte, existenţa unei şcoli de copişti în cadrul acestei biserici. Este vorba de un impresionant "Antologhion" (ms. 23) pentru lunile iunie, iulie şi august, trecut greşit în inventar pentru anul 1604, dar filigranul hârtiei confirmă anul 1424, iar proprietarul acestuia este popa Costea din Şchei (până nu demult, un necunoscut), care dăruieşte manuscrisul bisericii la 1477, cu puţin timp înainte de a muri (2 octombrie 1477).

Cele 252 de file ale manuscrisului, lipsit de început şi sfârşit, păstrează atât filigran de circulaţie în veacul al XV-lea (foarfecă), dar şi coroana Braşovului (pe ff. 13 şi 219), fapt ce ne îndreptăţeşte să considerăm copierea manuscrisului în Şcheii Braşovului cu siguranţă de preotul Costea, care îl lasă bisericii la puţin timp înainte de a muri, motiv pentru care un alt copist înscrie după moartea sa de trei ori actul de danie în limba slavonă: "La anul 6985 (1477) a murit robul lui Dumnezeu popa Costea, octombrie 16 zile (sic!), veşnica lui pomenire şi el a dat acest Minei în Biserica "Sfântul Nicolae". Dumnezeu să-l ierte pe Popa Costea"!

Elemente româneşti în tipăritură

Ceea ce ne convinge şi mai mult că autorul nu putea fi decât un român, în speţă popa Costea, sunt elementele româneşti introduse în textul religios slavon, ca o consecinţă directă a faptului că în veacul al XV-lea copiştii români, necunoscând perfect tiparele aride ale limbii slave, rămân tributari formelor româneşti vii: "gândeau româneşte şi-şi exprimau gândurile slavoneşte" (după expresia lui Hasdeu). Astfel, vocalele româneşti "ă" şi "î" sunt redate cu litere specifice; la fel diftongul ,,oa" al limbii populare româneşti (neîntâlnite în slava veche) este redat prin "o" sau ,,omega". În fonetică se remarcă amestecul vocalelor nazale, permutarea sau confuzia "ierurilor", vocalizarea "ierurilor" intenşi etc. În morfologie asistăm la schimbarea genului unor substantive, în funcţie de cel al limbii române.

Dovada cea mai concludentă a contribuţiei copistului local - popa Costea - la scrierea acestui manuscris o constituie lexicul manuscrisului, care, prin mulţimea cuvintelor româneşti infiltrate între barierele slavei culte, mărturiseşte parametrii valorici pentru limba vie de circulaţie. Menţionăm între aceştia: "canon" (f. 126), "dihanie" (f. 158), "Samuile proroace" (202), "Vartolomeu" (f. 219), "Ioane" - vocativ (f. 240) etc.

Din faptul că la 1659 cartea este din nou donată bisericii, de data aceasta de popa Radu I. Băilă (1659-1669), cum ne convinge o altă însemnare, considerăm că, după o oarecare întrebuinţare la biserică, procurându-se şi alte exemplare ale Mineiului, vechea carte n-a mai fost folosită, rămânând în posesia protopopului Mihai, căci la 1604 fiul acestuia, protopopul cronicar Vasilie, consemnează pe ultima filă a cărţii: "A scris Văsiu grămăticul din Şchei".

În casa aceluiaşi protopop Mihai, care clădea şcoala în piatră, grămăticul Bratu din Albeşti (fiul vornicului muntean Lupu) scrie pe carte o altă însemnare slavonă. Alături de aceasta se află însemnarea fiului protopopului Iane (colegul protopopului Mihai), menţionând "Pătru al popii Iane", semn că a folosit cartea. După moartea protopopului Vasile, cartea trece în posesia altor familii de cărturari din Şchei, mai întâi a preotului Gheorghe (1644-1659), al cărui fiu, popa Vâlcu (1661-1681), lasă pe ultima filă însemnarea de apartenenţă. De la acesta ajunge în posesia preotului Băilă (16 59-1669), care o donează din nou bisericii şi de aici cartea ajunge în familia protopopului Teodor, al cărui fiu Teodor ţine să precizeze că "cine va citi să vază şi să ştie că am scris eu Teodor, fiul protopului Florea ot ţărcov (de la biserica) Şchei, luna august 31 de zile, 1712".

Un slujitor cărturar

Desigur că o primă semnificaţie a manuscrisului o constituie confirmarea cărturărească a primului preot atestat documentar la Biserica "Sf. Nicolae", care s-a bucurat de un deosebit respect din partea autorităţilor timpului. Ca dovadă, la 1477 domnul muntean Basarab cel Bătrân scria autorităţilor civile din cetatea Braşov: "Vă dau de ştire despre popa Costea că e omul nostru şi mi-a slujit Domniei Mele, astfel doresc să-l pui la o biserică lângă Domnia Mea ca să-l hrănesc şi să-l miluiesc, fiindcă este omul nostru şi mi-a slujit Domniei Mele de multă vreme. Deci, Vă rog ca pe nişte buni prieteni ai mei să-l petreceţi frumos şi cu cinste ca pe un om bun, după voia noastră".

Cuvintele voievodului muntean dovedesc, pe de o parte, importanţa acestui preot ca slujitor al bisericii din Şchei (despre care se ştia greşit că a fost ridicată doar la 1495) şi, pe de alta, rolul pe care l-a jucat în biografia domnitorului pribeag pe aceste meleaguri transilvănene în perioada de conflict cu Laiotă Basarab cel Tânăr.

Complementar acestei scrisori aflăm adresa vornicului muntean Dragomir al lui Manea (din timpul lui Radu cel Frumos, 1474-1478), care se adresează tot autorităţilor braşovene, cerându-le "să vină cu voi şi popa din Şchei (Costea), căci vă este bun prieten şi dacă ar fi chiar unul dintre ai voştri, n-ar fi (aşa bun) pentru voi, cum vă este el". Cu siguranţă că popa Costea, ca şi protopopii Iane şi Mihai (de fapt, toţi protopopii bisericii din Şchei) de mai târziu, era "scriitor la Cetate", însoţind toate delegaţiile cetăţii Braşov plecate în Muntenia, fapt confirmat şi de dascălul şcolii din Şchei, cronicarul Radu Duma, în cronica sa: "Poate să socotească fieştecine precum au fost saşii către ticăloşii (săracii) Şcheai, avându-i la cinste şi dragoste pentru multe lucruri bune ce aveau de la Şcheai, că unde era ca să trimiţă cu vreo solie, tot din Şcheai trimitea şi când avea Sfatul nescaiva greutăţi, trimitea de ducea pe protopopul şi cu doi juraţi dela Sfat şi se sfătuia".

Vechea biserică din Şchei

Cu ocazia săpăturilor făcute în Biserica "Sf. Nicolae" în vara anului 1941 s-a aflat şi piatra de mormânt a popii Costea (azi în expoziţia muzeului), cu însemnarea slavonă, aproape identică cu cea din manuscris: "Anul 1477 luna octombrie 2 zile s-a pristăvit robul lui Dumnezeu popa Costea din Braşov. Veşnica pomenire". Faptul că moartea sa a intervenit în anul chemării invocate de domnitor şi vornic ne face să credem că el n-a răspuns chemării domnitorului doar datorită acestei situaţii. Cum vornicul Dragomir îşi înmormântează fiul decedat la scurt timp după preotul şcheian (2 decembrie 1480) într-o groapă alături de cea a preotului Costea în biserică, se confirmă nu numai că exista o biserică precedentă celei actuale, dar şi legăturile pe care şcheienii le avea cu Muntenia şi în această perioadă. Cu siguranţă că domnul muntean îl cerea pe popa Costea din Şchei pentru a-i fi ierarh al ţării, de unde deducem valoarea cărturărească a acestui slujitor al bisericii din Şchei, confirmată de altfel şi de manuscrisul prezentat mai sus.

Alături de acest manuscris, datând tot din veacul al XV-lea, aflăm în fondul de carte veche al bisericii din Şchei: Mineiele pentru lunile iunie, septembrie, octombrie, decembrie, un Minei de sărbători, "Leasviţa - Scara Sfântului Ioan, egumen al mănăstirii din Muntele Sinai", "Cuvântările" lui Efrem Sirul şi lucrarea lui Ioan Cantacuzino, "Împotriva dogmei mahomedanilor", două Prologare pentru tot anul, un Molitfelnic şi un Octoih, alături de incunabulul tipărit la Cracovia în anul 1491 de Swipold Fiol din porunca lui Ştefan cel Mare. (Va urma)