Meditaţia zilei: În tinda înfăptuirii

Dacă arta reprezintă expresia sensibilităţii şi puterii creatoare a celui ce creează, din cuvânt, din sunet, din materie palpabilă şi din har, Biserica creşte spre cer din îmbrăţişarea creaţiei pământeşti şi a celei dumnezeieşti. Nici o biserică nu se poate înălţa cu eforturi exclusiv omeneşti, deoarece nu e o simplă pământească alcătuire. Biserica este divino-umană, ea există pentru că „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). În mod nevăzut, Biserica a luat fiinţă prin jertfa de pe Cruce, iar în mod văzut, la Pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc asupra apostolilor adunaţi laolaltă, la cincizeci de zile după Înviere. Prin jertfa Sa, Mântuitorul Hristos a zidit Biserica în Însuşi Trupul Său, din care izvorăsc neîncetat roadele mântuirii pe care le primim prin lucrarea Duhului Sfânt, mai ales prin Sfintele Taine.

Adesea, şi această biserică din zid se construieşte prin jertfă, ca expresie a zidirii bisericii din suflet, ce creşte pe ruinele egoismului, prin jertfirea nu a ceea ce avem, ci a ceea ce suntem, prin renunţarea la ceea ce e vremelnic în favoarea valorilor netrecătoare, durabile precum piatra. De aceea se pun în fiecare biserică, în piciorul sfintei mese din altar, moaşte ale sfinţilor mucenici, mărturisitori ai credinţei până la jertfa totală,cea a vieţii lor. Între zidurile de piatră ale bisericii este rechemată de la moarte la viaţă întreaga noastră fire, prin transformarea omului trupesc în om duhovnicesc; aici, vasele noastre de lut primesc seminţele Învierii, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aici se află infinita putere de a ierta şi a spăla păcate. Aici şi acum se lucrează mântuirea sufletelor şi înveşnicirea timpului, transcendentul coboară şi cerul parcă e mai aproape, totul aflându- se sub lumina şi puterea harului.

În biserică, „cerul se va apăra de pământ ca dintr-o cetate“, spune unul dintre personajele lui Lucian Blaga, din drama „Meşterul Manole“, dând glas primului ideal din copilăria poetului: acela de a fi „zidar de biserici“ („Hronicul şi cântecul vârstelor“). În opera mai sus amintită, el dezvoltă acest motiv al creaţiei jerfelnice, avântul creator fiind, de data aceasta, în conflict ireductibil cu preţuirea vieţii ca valoare supremă, conflict ce va genera întreg dramatismul piesei. Meşterul Manole este un mit românesc, o încercare de a revela un mister cu mijloace de imaginaţie. Ceea ce nu poate fi înţeles în ţesătura piesei este cauza surpării continue a zidurilor mănăstirii, ani în şir, zădărnicind truda meşterului şi a zidarilor, a căror patimă de a clădi pare că se transformă în pedeapsă: „...pentru ce vină neştiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?“. Puţinul de a se dărui pe sine nu ajunge, lipseşte ceva, fără de care cerul nu le binecuvintează munca: „Între suferinţă şi aşteptare, se pare că din sufletul meu nu am dat, ca Abel, spicul cel mai curat“.

„Nu e nicăieri şi totuşi dorul de ea e în noi ca un dor de casă.“ Biserica nu se vrea zidită după legi şi calcule omeneşti. Măsurătorile nu folosesc la nimic. Pentru a face faţă timpului, stricăciunii şi morţii, pentru a lega pământul de cer şi pentru a putea primi de sus binecuvântarea şi puterea sfinţitoare a harului, biserica trebuie clădită pe temelii nu de piatră, ci de rugăciune şi de jertfă curată şi totală. Este ceva ce depăşeşte puterea de înţelegere omenească: „ştiinţa noastră nu ajunge până unde se întinde vina noastră“.

Din pământ, din apă, din lumină şi din vânt, biserica trebuia să se înalţe. După şapte ani în care a pierdut credinţă, ziduri şi somn, în care a purtat în sine icoana bisericii pentru care zilnic murea pe ruinele ei veşnic reîncepute, meşterul este nevoit să zidească în piatră o fiinţă omenească, cea pe care o iubea cel mai mult. Ca într-o joacă, o zideşte pe Mira, motivaţia iniţială a înălţării bisericii: „Din iubire pentru ea am zămislit lăcaşul, prin iubire pe altul slăvind“. Şi lăcaşul, astfel, se înălţa, „creştea nebun“, surpând în sufletul său totul: „Mie mi-a cerut tot. Am crezut că în clipa cea mai înaltă a încercării va opri cu un semn hotărârea. Dar nu...“. Odată terminată, identificată cu sine, creaţia îşi pierde pentru el sensul: „Dintre turle priveşti şi ţi se pare jalnică lumea şi toată frumuseţea“, căci viaţa lui rămâne goală şi fără de sărbătoare, îngropată între ziduri, asemenea unui mormânt de ctitor, din care se aude neîncetat, ca într-un ecou, „vaierul“ fiinţei dragi. Meşterul ce a închipuit lăcaşul din bucuria vieţii, privindu-l acum pe cel ridicat din suferinţa morţii, nu poate decât să se arunce din înălţimea zidirii sale, în încercarea chinuită de a uita că, între pietrele ce nu se mai clatină, a zidit o viaţă. „Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi“, aveau să exclame în final ceilalţi zidari, şi ei cu rostul pierdut. Mănăstirea rămânea astfel să dăinuiască şi să-şi împlinească menirea peste vremuri, să cânte un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte.