Meditaţia zilei: Sinuciderea - rană a Trupului lui Hristos

Merită viaţa să fie trăită? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere, orice protest ar fi inutil. Umbră şi vis, anotimp al durerii, timp al aşteptărilor şi artă de a pierde, viaţa îşi arată de cele mai multe ori răutăcioasa nedreptate: tristeţea viselor retezate, a iluziilor rănite, disperarea care dărâmă sufletul până la a-l face să îşi plângă de propria milă. „Cât timp aşteaptă ceva din partea universului, omul e un negustor care umblă să primească, care schimbă bani şi face troc, şi se înfurie când dă greş, şi se sinucide dacă nu i se dă ce e al lui, dacă poliţele nu-i sunt plătite, dacă încasările sunt mai mici decât cheltuielile“ (Giovanni Papini).

Suspendat în fiecare clipă între propria realizare şi neantul din care vine, omul este nevoit să poarte povara propriei răzvrătiri, a acelor legi de existenţă care au urmat căderii. Noua stare a omului căzut se caracterizează aşadar printr-o viaţă în moarte. Omul nu mai există datorită vieţii care ţâşneşte în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea, viaţa schimbându-se în supravieţuire. El „ajunge un exilat şi îmbracă haine de piele… câştigă însă ceva şi aici: moartea şi întreruperea păcatului, ca răul să nu fie nemuritor“ (Sf. Grigorie al Nyssei). Îngăduind ca omul să îmbrace viaţa biologică, rod al păcatului, Dumnezeu a întors moartea, şi ea rod al păcatului, împotriva vieţii biologice şi astfel prin moarte este omorât nu omul, ci stricăciunea care-l învăluie.

Aşadar, din perspectivă creştină, această viaţă este timp de luptă, de detaşare de ce e pământesc, de pregătire şi maturizare spirituală în vederea unirii tot mai depline cu Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă Sf. Pavel: „Căutaţi toţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12, 14). Persoana umană formează o entitate psihosomatică indivizibilă, cu menirea înduhovnicirii ei integrale (trup şi suflet) în comuniunea veşnică a lui Dumnezeu. Sinuciderea, ca întrerupere voluntară, conştientă şi liberă a vieţii înainte de sfârşitul ei firesc, rânduit de Dumnezeu, destramă această unitate dintre suflet şi trup, făcând ca şi menirea spirituală a omului să-şi piardă sensul. Din acest motiv, „prin suicid se săvârşeşte cu voie liberă păcatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, rămânând în afara harului Său şi a sfinţeniei Bisericii Sale“ (Sorin Cosma). Din păcate, sinuciderea reprezintă un fenomen din ce în ce mai des întâlnit astăzi, fiind socotit, după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un drept al persoanei de a dispune de propriul său corp. Omul are dreptul asupra trupului său, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l păstra, a-l îngriji, a-l perfecţiona, aşa cum, de altfel, natura însăşi îi impune.

În sec. al IV-lea, patriarhul Timotei I al Alexandriei declară că, dacă nu se poate dovedi clar că victima sinuciderii era cu adevă-rat ieşită din minţi când şi-a luat viaţa, „nici o jertfă nu trebuie făcută pentru ea“. N. D. Patrinicos exprimă consensul actual al Ortodoxiei, conform căruia nici un serviciu funerar, înmormântare bisericească sau slujbe de pomenire, să nu se facă pentru cei care, „ca rezultat al propriei lor voinţe, s-au rupt de comunitatea Bisericii“.

În privinţa responsabilităţii însă, Stanley Hauerwas subliniază: „sinuciderea nu este, întâi de toate, o judecată despre o persoană, ci o aducere aminte că nu am reuşit să întrupăm, ca o comunitate, legământul de a nu ne abandona unul pe celălalt“. Sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur trup. Şi, într-o oarecare măsură, responsabilitatea ei cade asupra noastră, a tuturor.