O demnitate mai înaltă înseamnă o responsabilitate mai mare

În Biserica Ortodoxă, slujba de ridicare la rangul de mitropolit este plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, fiind de fapt momentul prin care chiriarhul unei eparhii, în urma alegerii de către Sfântul Sinod, este recunoscut în mod public şi solemn de Biserică în noua demnitate de mitropolit şi prezentat clerului şi credincioşilor prezenţi la slujba de ridicare în rang sau de întronizare.

Solemnitatea slujbei, departe de a fi doar o simplă ceremonie formală, în care sunt prezentate însemnele rangului noului mitropolit, este menită de fapt să evidenţieze rolul de învăţător al dreptei credinţe, de slujitor al Sfintelor Taine, de arhipăstor al clerului şi credincioşilor din eparhia sa şi de apărător al unităţii bisericeşti din mitropolia încredinţată lui.

Această slujbă de ridicare în demnitatea de mitropolit a conţinut rugăciuni de mulţumire şi cerere rostite în timpul Sfintei Liturghii, deoarece prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos, Capul Bisericii, şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic sau mistic.

Astfel, învăţăm că după cum Hristos a trimis pe Ucenicii Săi în lume să înveţe, să boteze şi să păstorească toate popoarele (cf. Matei 28, 19) şi le‑a făgăduit: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20), tot aşa El cheamă şi trimite la misiune pastorală noi slujitori ai Săi.

Rugăciunea de mulţumire şi cerere este adresată Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, ca să ajute pe noul mitropolit „pentru a spori în dreapta credinţă, în dra­gostea cea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele cele bune”.

După sfârşitul Sfintei Liturghii, a avut loc citirea Tomosului Sinodal de înfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi şi apoi Gramata patriarhală, documente oficiale de recunoaştere şi de prezentare a noului mitropolit, prin care acesta primeşte oficial, în public, învestirea sau confirmarea canonică de păstorire a noii mitropolii, pe baza hotărârii Sfântului Sinod. Apoi, noului mitropolit i‑au fost acordate în mod solemn însemnele mitropolitane: mantia arhierească, crucea pectorală, engolpionul, camilafca însemnată cu Cruce şi cârja arhierească, fiecare având o semnificaţie aparte:

Mantia arhierească, de culoare roşiatică, aminteşte de jertfa Domnului Iisus Hristos, „Cel îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge” (Apocalipsa 19, 13) şi simbolizează o lucrare cerească sau îngerească. Ea este haina de arhipăstor, învăţător şi slujitor al eparhiei în lucrarea de păzitor şi călăuzitor al oamenilor pe calea mântuirii, împreună cu îngerii păzitori şi călăuzitori trimişi de Dumnezeu în lume. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că mantia este „darul lui Dumnezeu Cel purtător de grijă, cuprinzător şi acoperitor”¹. Iar Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că râurile sau pliurile mantiei înseamnă „învăţăturile ce izvorăsc necontenit din cele două Legi”, Vechiul şi Noul Testament, „care trebuie să izvorască deplin din mintea şi gura arhiereului”².

Crucea pectorală simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, dar şi simbol al lucrării jertfelnice a Păstorului cel bun pentru mântuirea oamenilor. Ea aduce aminte de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) de îndemnulSfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu‑mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Galateni 6, 14), dar şi de glasul Bisericii: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!” (slujba Utreniei de Duminică).

Engolpionul, după învăţătura Sfântului Simeon al Tesalonicului, simbolizează „pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă”, având zugrăvită pe el icoana Mântuitorului Iisus Hristos purtând Evanghelia iubirii smerite şi milostive pe braţul stâng, lângă inimă, iar cu mâna dreaptă binecuvântând; sau purtând globul pământesc, arătând că El, Arhiereul veşnic, este Pantocratorul, Atotţiitorul şi Mântuitorul lumii. Atunci când pe engolpion se află imprimată icoana Maicii Domnului, aceasta simbolizează „puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul”, ea fiind Mama Arhiereului Hristos, apărătoarea, protectoarea şi călăuzitoarea tuturor arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Totodată, engolpionul simbolizează şi marea responsabilitate a arhiereului în Biserica lui Hristos, zidită pe temelia sfinţilor apostoli (cf. Efeseni 2, 20), întrucât lui, ca următor şi moştenitor al aceluiaşi dar şi har dumnezeiesc, i se încre­dinţează grija pentru Biserică, precum odinioară ucenicului iubit, Ioan, DomnulIisus i‑a încre­dinţat‑o pe Mama Sa (cf. Ioan 19, 26‑27), ea fiind icoana vie a Bise­ricii, întrucât arată lumii pe Hristos. Astfel, înţelegem că noul arhipăstor primeşte de la Însuşi Hristos Arhiereul veşnic responsabilitatea de a păstori Biserica locală încredinţată lui, deoarece „nimeni nu‑şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5, 4).

Cârja arhierească aminteşte de toiagul de sprijin pentru călători (cf. Facere 32, 10), păstori (cf. Ieşire 4, 2) şi nobili (cf. Facere 38, 18), dar şi de toiagul lui Aaron (cf. Numeri 17; şi Evrei 9, 4), Arhiereu al Vechiului Testament, care însă prefigura pe Arhiereul veşnic Hristos, despre Care cartea Apocalipsei spune că: „Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se războieşte întru dreptate (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu (…) şi El îi va păstori cu toiag de fier” (Apocalipsa 19, versetele 11, 13 şi 15) ca un păstor drept.

Pe scurt, cârja arhierească simbolizează demnitatea, dreptatea şi responsabilitatea arhipăstorului de suflete, care va da seamă în faţa Dreptului Judecător pentru cei încredinţaţi lui spre păstorire părintească pe calea mântuirii, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai‑marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17). De aceea, cârja arhierească dăruită noului arhipăstor este numită în cartea Arhieraticon: toiag de sprijin şi întărire - pentru cei ascultători, iar pentru cei neascultători şi ne­statornici - toiag de deşteptare şi îndreptare.

Prin urmare, arhipăstorul are datoria sfântă de a păstra cu fidelitate adevărul deplin al mesajului evanghelic (cf. 1 Timotei 6, 20; 1, 3 ş.u.; 2 Timotei 3, 14) şi de a lucra cu timp şi fără timp pentru a binevesti Evanghelia lui Hristos şi a face roditoare credinţa apostolică (cf. 2 Timotei 4, 1‑4).

Această mare responsabilitate de a veghea permanent ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către toţi preoţii, diaconii şi credincioşii din eparhie explică de ce la toate slujbele ei Biserica pomeneşte pe episcopul arhipăstor, iar episcopii sufragani pomenesc pe mitropolitul lor, cerând lui Dumnezeu: „Dăruieşte‑l sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău!” (cf. 2 Timotei 2, 15).

Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a monahilor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau dovada menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii Ortodoxe universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile.

Mitropolitul, ca arhipăstor întâistătător şi bun chivernisitor al eparhiei încredinţate lui de Dumnezeu spre păstorire, dar şi ca veghetor asupra mitropoliei, precum şi ca reprezentant al acesteia în Sfântul Sinod, trebuie să‑i adune şi păstreze pe toţi păstoriţii lui în Biserica lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi, călăuzindu‑i prin rugăciune, cuvânt şi faptă pe calea mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice.

Chiriarhul mitropolit este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi împreu­nă‑slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. Mai precis, el este întâiul slujitor al lui Hristos pentru clerul şi credincioşii din eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr‑un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într‑un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos‑Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56).

Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele‑Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bisericii „om al lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu‑se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu (vestirea) cuvântului şi cu învăţătura” (1 Timotei 5, 17).

Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu reprezen­tanţi ai clerului şi credincioşilor din Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor centrale ale statului român, sărbă­torim ridicarea la demnitatea de Mitropolit a Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae.

Calităţile teologice, pastorale şi administrative deosebite pe care Înaltpreasfinţia Sa le‑a arătat în slujirea de chiriarh al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi, vreme de 14 ani, ne îndreptăţesc speranţa că lucrarea pe care o începe astăzi ca mitropolit va fi o lucrare binecuvântată de Dumnezeu şi mult folositoare românilor ortodocşi care vieţuiesc pe continentul american, dar având dorul de‑a revedea România şi de‑a păstra comuniunea cu poporul român.

De aceea, cu multă bucurie, Vă încredinţăm, Înaltpreasfinţia Voastră, de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Si­nod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii noastre şi mântuirea celor binecredincioşi!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt adresat în Catedrala Patriarhală cu prilejul Ceremoniei de ridicare în demnitatea de Mitropolit a Înaltprea­sfinţitului Părinte Arhiepiscop Nicolae al celor două Americi, duminică, 30 octombrie 2016.

Note:

¹Liturgica generală, pr. prof. Ene Branişte, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 624.

² Sfântul Gherman al Constantinopolului, Explicare despre Sfânta Biserică, în Liturgica generală, pr. prof. Ene Branişte, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 624.