Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri O icoană de suflet românesc: Bădiţa Ion, pălimarul

O icoană de suflet românesc: Bădiţa Ion, pălimarul

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 05 Noi, 2009

N-aveam de unde şti - atunci fiind elev pe băncile şcolii generale din Humuleşti - câtă dreptate avea Sadoveanu când scria în „Baltagul“ despre muntenii Văii Bistriţei că „sunt ca nişte făpturi de mirare, iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinţe şi ierni cumplite, plăcându-le datinile străbune, dezmierdaţi în cântec de prietenie...“. În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, chemat fiind să-L slujesc pe Hristos într-un sat risipit la poalele Rarăului - Chiril, aveam să cunosc un asemenea om. Satul lui, de sub neguri de pădure, era un spaţiu sălbatic şi măreţ, luminos, cu miresme mănăstireşti, cu bogate pajişti înverzite, cosite cu îndemânare cu coasa, de la facerea lumii. Încă simt roşeala din obraji când, mergând la dânsul să-l rog să-mi deschidă, spre închinare, biserica unde aveam să slujesc, frumosul bărbat al cetăţii, bădiţa Ion, pălimarul satului, s-a aplecat de la înălţimea celor peste 80 de ani ai săi şi, insistând, mi-a sărutat mâna: „Bine aţi venit, părinte, la noi, că pustiu mai era satul fără preot!“. Respectul ce obliga la însutit respect a impus din acea clipă o dragoste sinceră şi profundă, demnă de marile prietenii ale lumii. Aveam înaintea mea o faţă luminoasă pe care citeam o aristocraţie ţărănească ce te fermeca de la prima vedere. Înalt, cu un chip impunător, cu ochii albaştri, de lumină, cu sclipiri ce jucau în adâncimi subînţelese, cu părul şi barba albă, ninse cu flori ca de cireş în mai, îmbrăcat cu cămeşă şi iţari albi, strânşi bărbăteşte cu curea lată, omul acesta părea venit dintr-o altă existenţă. Frumuseţea lui venea din interior, şi substanţa ei era gravă şi molipsitoare, fără reflexiuni carnale. Nimic din presupusa sfârşeală resemnată a unor chipuri ruinate, nimic din acreala comună pe care bolile şi vremurile o împrumută de obicei senectuţii. Timp de şase ani am fost ucenic la şcoala lui moş Ion, pălimarul bisericii. În altarul bisericii, într-o curăţenie ca de farmacie, şi unde mă ajuta la cele necesare sfintelor slujbe, vibra total la unda unei neprefăcute credinţe, era mistuit ca de o taină, atent, blând, de parcă auzea şoapte de îngeri.

În nopţile lungi de iarnă, în povestiri ca la gura sobei, i-am cunoscut şi viaţa. Truditor de tânăr la coasă, lemne şi toacă, ce cântau în mâinile lui, se căsătorise din dragoste cu Măriuca. Pe ea şi pe pruncul ce-l purtase în pântec i-a pierdut la naştere, c-aşa era în acele vremuri. Lor le-a rămas credincios o viaţă şi, de câte ori îi pomenea, făcea semnul crucii mare, mare, de se-mpreuna cerul cu pământul, iar ochii i se umezeau, întrezărind lacrimi ce ascundeau dureri nevindecate încă. A fost şi în război, în Est şi în Vest, martor la toate grozăviile lui. Suferinţa picioarelor, de care se plângea rar, depunea mărturie şi de îngheţatele tranşee, dar şi de plutele duse pe Bistriţa, până la Piatra.

Era nelipsit de la Sfânta Liturghie. Când nu slujeam acolo - biserica de la Chiril era filie -, mergea pe jos (peste 12 km!) până la Mănăstirea Rarăului. Un drum pe care-l călca apăsat, bărbăteşte, fără a obosi, încă din copilărie. Aici, în vremuri de restrişte, a cunoscut mari rugători ai Rugului Aprins: părinţii Daniil Tudor, Filaret Gămălău, Veniamin şi mulţi alţii care-au urcat pe fruntea rugătoare a muntelui. Despre ei şi despre cărţile lor vorbea cu mare admiraţie, ca despre nişte sfinţi.

În căsuţa lui pitulată după doi brazi falnici, găseai icoane ca într-o chilie, Sfânta Scriptură, Ceaslovul, Acatistele Sfinţilor, cărţi de predici, chiar şi volume din Filocalii, dar, tot acolo, ca dintr-o ladă fermecată, de nu se mai terminau niciodată, găseai şi mere, nuci şi faguri de miere. Într-un colţ, pentru neputinţele firii, o sticluţă cu palincă îndulcită cu miere. Vorbea aspru şi rar, cu multe vorbe de duh ce-mi stăruie în suflet, minte şi inimă. Ştia să pună în cuvinte lumină, umor şi... sare cât să dea gust existenţei. La şcoala lui, şcoală a suferinţei asumate în rugăciune, bun simţ şi modestie, în care Dumnezeu respira peste tot, am început drumul spre cunoaştere în preoţie. Şcoala îţi dă cunoştinţe, drumul spre cunoaştere e greu, presupune efort spiritual încontinuu. Aici, la poale de Rarău, am fost cu bădiţa Ion pălimarul la cursuri practice de teologie aplicată, postuniversitare. Întâlnirea cu sfaturile-i înţelepte era un adevărat banchet spiritual... Din când în când, în vremurile astea ce năvălesc peste mine, mi se face dor de el ca de tata, pe care l-am pierdut la vârsta pantalonaşilor scurţi. Atunci alerg la mormântul său, al Măriucăi şi al copilului lor nenăscut şi depun, în genunchi, o rugăciune, o lumânare şi o lacrimă.

Pe crucea mormântului său e însemnat rece: „Ion Chirileanu - 1911-1997“. Dedesupt, încrustată în marmură albă, una din zicerile dragi sufletului său: „Române, în acest semn, al Sfintei Cruci, vei învinge absurdul, vremurile şi moartea“.

Să luăm aminte!