O meserie furată de la Dumnezeu

Legendele româneşti spun că "olarul a furat meşteşugul său de la Dumnezeu, care a creat omul din pământ şi apă, modelându-l pe Adam din lutul moale, după chipul şi asemănarea Sa. Neputând însufleţi vasele, prin suflarea sa, olarul le-a supus focului, pentru ca dogoarea acestuia să le dea suflet, glas limpede şi trăinicie".

Dacă ajungi în comuna Oboga, situată în imediata vecinătate a oraşului Balş, şi te întrebi ce ai putea vedea în această zonă a judeţului Olt, orice localnic îţi răspunde, fără să stea prea mult pe gânduri: neapărat "vasele luâ Ciungulescu". Acestea din urmă sunt, de fapt, marea atracţie atât pentru localnici, cât şi pentru eventualii cumpărători din ţară şi străinătate. Motivul: ceramica de aici este autentică, plămădită cu migală, după meşteşugul vechi de sute de ani.

"Au mai rămas câteva cuptoare în sat"

"Pe vremuri, prin '60, '70 era olar lângă olar. Rar să fi fost casă fără roată de olărit. La noi, fiind o zonă deluroasă, nu prea aveau oamenii suprafeţe agricole. Majoritatea făcea oale. Meseria se transmitea din tată-n fiu. Se duceau olarii cu vasele pe la Corabia, Caracal şi le schimbau pe alte bucate de care aveau nevoie. Dădeau plin pe plin", mărturiseşte Marin Ciungulescu, cel care a dus tradiţia mai departe în renumita familie de olari de pe Valea Olteţului.

Astfel, din suta de olari care lucrau la cooperativa înfiinţată aici după război au mai rămas câteva cuptoare ale meşterilor care practică olăritul "de subzistenţă".

Nu sunt mulţi ... şi totuşi, în acest colţ al Olteniei, tradiţia pare să fi rămas pe loc să-şi mai tragă niţel sufletul.

Renumele familiei Ciungulescu, dincolo de graniţe

Oameni simpli, dar pe care lucrul mâinilor, valoros şi autentic, i-a făcut celebri... Familia de olari din Oboga este cunoscută în toată ţara. În familia Ciungulescu, doar noaptea este pentru odihnă. Sub un şopru, în spatele curţii, se petrec lucruri minunate. Vasele de lut sunt plămădite din pământul adus de pe Valea Olteţului, acesta din urmă trecând prin câteva etape pregătitoare, după cum ne relatează fiul, Marin Ciungulescu: "Prima oară se ia lutul din carieră, se alege pământul bun, dar nu din cel broscos, şi se combină cu nisip. Se sapă, se mărunţeşte, se udă şi apoi se lasă la dospit. După ce se dospeşte îl dăm prin malaxor. La început se călca cu piciorul, dar un olar de la noi, Mitică Viscol, a făcut modificări la malaxor şi e acum ca un fel de zdrobitor. După ce pământul a fost malaxat, se fac nişte turte care se frământă exact cum se frământă aluatul de pâine. Turtele iau forma unor bulgări, care sunt pe măsura vaselor. După ce se plămădeşte la roată, se lasă o zi vasul să se întărească şi apoi urmează pictura, adică se scaldă vasul". Este momentul în care artistul îşi dovedeşte măiestria şi creativitatea în decorarea vaselor.

"Pictura se poate face pe vasul umed, noi îi spunem jirăveală sau pe vasul uscat. Se foloseşte cornul cu pana de raţă şi pensula". Când modelează lutul, familia Ciungulescu foloseşte "fichiaşul", un fel de pieptene fără fibră, ţâţava, plotogul, aţa, titirezul.

După ce sunt uscate şi decorate cu motive populare care au învins timpul (pomul vieţii, şarpele, broasca, barza), vasele de lut urmează să-şi încerce trăinicia în văpaia "ademenitoare" a focului. "Aceasta este prima ardere pentru întărirea lor, biscuitarea cum o numim noi. Şi foarte importantă. Temperatura din cuptor trebuie să fie aceeaşi cu temperatura vaselor, altfel se crapă. Apoi le dăm cu glazură şi se bagă iarăşi în cuptor: a doua ardere, care durează cinci ore". Aşadar, o greşeală cât de mică îl costă scump pe olar: toată munca de câteva luni. Nu are termometru pentru a măsura temperatura din cuptor, dar experienţa l-a învăţat pe Marin Ciungulescu să cunoască momentul exact când vasele sunt rumenite: "culoarea lor trebuie să fie roşie-gălbuie, ca o pară".

Nea Marin se trage dintr-o familie de olari. Tatăl său, Grigore Ciungulescu, a fost cel mai renumit meşter olar oltean din toate timpurile. Renumele lui a ajuns dincolo de graniţele ţării.

Glasul lutului

Aici, în comuna Oboga, meşteşugul se transmite din tată-n fiu. Nea Marin a învăţat meşteşugul de mic copil, pe lângă tatăl său. "La 10 ani am început să lucrez la roată. La 14 ani am început să pictez. Am lucrat pe lângă tata şi mi-a fost foarte greu, pentru că mi se părea că niciodată nu au să iasă din mâinile mele vase ca ale lui". Şi-ar fi dorit să mergă la Brăila, la centrul de reparaţii de acolo, ca electrician. Dar gura mamei l-a oprit. Glasul lutului a fost mai puternic şi l-a chemat la dulcea casă părintească să ducă mai departe tradiţia familiei. Are acum 52 de ani şi se poate mândri că îi calcă pe urme tatălui său: are comenzi în ţară şi participă anual la diferite concursuri şi evenimente dedicate olăritului din întreaga ţară. Cel mai recent este cel de la Sibiu, "Festivalul Cibinium". Soţia sa, Tudoriţa (Dora), îl ajută uneori la pictura vaselor, "numai când sunt uscate; când sunt încă umede, e mai greu şi atunci o fac eu". Tot el este cel care procură şi prepară culorile, sută la sută naturale: "Albul este un caolin de Medgidia, îl aducea cineva şi-l vindea la olari. Roşul este un pământ căruia noi îi spunem ruşeală, care se găseşte la şapte metri adâncime, într-un sat vecin cu noi. Maronul se obţine dintr-o rocă de origine vulcanică găsită la Voineasa, un sat aproape de Balş. Verdele se obţine din cuprul ars la cuptor. Cremul de Oboga se obţine din alb şi pământul roşu, ruşeala. Şi nuanţa de galben-portocaliu, tot la Oboga la noi se găseşte". Mai are ajutoare pe lângă dânsul, dar munca grea tot el o face. Dă indicaţii precise ca treaba să meargă "ca pe roate".

Ceramică de Oboga, "marca" Ciungulescu

Feciorul rămas să ducă mai departe tradiţia familiei ne povesteşte cum, sub mâinile lui Grigore Ciungulescu, se înălţa din te miri ce, ca nişte veritabile urcioare de nuntă, o alcătuire savantă de rotunjimi, marcate de simbolul străvechi al şarpelui care înghite broasca şi al păsărilor care numai că nu cântă; "Tata era vestit, pentru că el avea pe vase un pom al vieţii nemaiîntâlnit în ţară; era conceput de el, apoi barza, simbolul fecundităţii, şi şarpele casei". Sumbre la început, vasele sale prindeau culoare şi viaţă prin pana de raţă în corn de vită a aceluia care în tot timpul a ştiut să-şi respecte cu sfinţenie "creaţia" (mâinilor sale) ca pe un adevărat dar divin.

Obiectele familiei Ciungulescu păstrează formele tradiţionale: taiere mari, străchini, căni de apă, de vin, putineie, tămâielniţe, ploşti de vin, urcioare de nuntă cu reprezentări zoomorfe şi avimorfe precum şi vase antropomorfe. Ceea ce încântă în mod deosebit la piesele făurite de Grigore şi Marin Ciungulescu, pe lângă eleganţa formelor, este frumuseţea compoziţiilor ornamentale, îmbinarea cu totul originală a motivelor decorative şi fineţea execuţiei. Orice om, chiar dacă nu este "specialist", le poate recunoaşte dintr­o mie.

"Doar din olărit e greu să trăieşti"

"Afacerea" familiei se limitează la obiecte vândute direct clienţilor iubitori de artă autentică sau la cele câteva târguri de ceramică importante din ţară. "E greu traiul la ţară. Doar din olărit e greu să trăieşti. Oamenii nu mai cumpără vasele ca odată să le folosească în casă. Nici eu nu prea le mai folosesc decât la Crăciun, când tai porcul şi separ carnea. Dacă omul ia un urcior sau un taier, îl pune pe perete, de decor, şi ăla nu se mai sparge ca să vină să mai ia altul". În afara urcioarelor din lut, în gospodăria familiei Ciungulescu cresc 21 de capete de porci, porumbei, păsări. Au chiar şi o mică stupină. "Nici pământul nu-l pot lăsa. Facem şi agricultură, că parcă-mi pare rău când văd toamna vecinii că vin cu căruţa de porumbi de la câmp". Şi astfel pentru olărit nu prea mai rămâne aşa mult timp.

Cei doi olari au şi ei o tristeţe: copiii, Emil şi Daniel Ciungulescu, nu se lasă înduplecaţi să le calce pe urme, să ducă meşteşugul familiei mai departe: "Cel mic nici nu vrea s-audă. Cel mare a învăţat de la bunicu-său şi lucrează bine, dar vrea să plece în străinătate să lucreze în construcţii".

Dacă avem nevoie de dulgheri specializaţi în construcţiile din lemn, apelăm la maramureşeni, pentru acoperişuri de stuf căutăm meşterii lipoveni în Delta Dunării. Dar dacă ne fac trebuinţă vasele de lut, ceramică utilitară sau decorativă autentică, unică în ţară, găsim, după pofta inimii, la familia Ciungulescu din comuna Oboga, judeţul Olt.

Modestia firii şi măreţia artei

Din păcate pentru arta populară şi pentru acest meşteşug vechi al ceramicii, Grigore Ciungulescu a plecat la cele veşnice în 2 noiembrie 2008. De acum nu-l vom mai găsi la roată... A fost un adevărat artist al lutului şi de aceea toată lumea îl ţine minte: "Pe tata nu prea îl auzeai vorbind decât despre ceea ce era necesar. Mai mult tăcea şi lucra", mărturiseşte fiul, Marin Ciungulescu.

Cel mai mult îl caracteriza modestia. Se mira de multe ori de ce lumea îl aplaudă, îi dă premii, mai mereu întâi, îi oferă dinstincţii şi medalii ("Serviciul credincios", clasa a III-a, locul I la toate concursurile şi evenimentele

organizate pe plan local şi naţional), îi strâng mâna cu căldură şi respect oameni de cultură remarcabili din ţară şi de peste hotare, medici, artişti, preşedinţi ai ţării, oameni de rând, vecini, rude, prieteni. I se părea că nu face nimic deosebit. Lucra aşa cum îl îndemna sufletul: cu drag şi măiestrie. "De obicei făcea totul singur, ne mai spune fiul său, căci nu prea avea încredere în nimeni că ar lucra cu aceeaşi grijă. Mama îl ajuta doar la vopsitul vaselor". Grigore Ciungulescu nu se ocupa cu altceva. Cât era ziua de mare, el stătea singur cu ulcelele sale. Nici prieteni mulţi nu prea avea în sat. Şi pe feciorul său îl învăţa să facă asemenea, amintindu-i mereu proverbul: "Apără-mă de prieteni, că de câini nu mă tem".

Dar minunatele vase plămădite de mâinile sale au strâns în jurul său o mulţime de prieteni, oameni iubitori de artă autentică. Nea Grigore a fost şi în Grecia, Franţa, pentru a arăta şi altora ce tradiţii frumoase are ţara noastră. Nu a păstrat "talantul"doar pentru sine, a adunat în jurul său pe toţi cei doritori de a învăţa: copii, tineri, turişti, prieteni, apropiaţi. De aceea, toţi care au fost măcar o dată în preajma sa şi-l amintesc cu drag şi căldură.