O taină cu rădăcini paradisiace

Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte - prin har - înţelegerea dintre două persoane. De aceea, a vorbi despre Căsătorie ca Taină Dumnezeiască înseamnă a ne referi, în primul rând, la sfinţenia pe care a dobândit-o aceasta în viaţa creştină.

Biserica noastră nu neglijează instituţia căsătoriei, ridicând-o la rangul de "Taină" şi rânduind ca la încheierea ei să nu lipsească binecuvântarea religioasă. Căsătoria a fost prefigurată ca taină în paradis şi a fost dată încă dintru început ca Taină a iubirii, de Înseşi Treimea creatoare. Atunci, în prima pereche de oameni, a infuzat Dumnezeu Taina iubirii dintre bărbat şi femeie. Citind primele capitole din Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte ale Noului Testament, care ne amintesc de Adam şi Eva, ne dăm seama că referatul biblic are şi menirea de a constitui o profeţie ce se face cunoscută prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni. Împlinirea acestei profeţii este consemnată de către Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: "Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Efeseni V, 32).

"Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa"

Valoarea nunţii ca Taină Dumnezeiască reiese în primul rând din faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos a luat parte la nunta din Cana Galileii, binecuvântând-o şi arătând că, cu voia Lui este însoţirea cea după lege şi naşterea de prunci. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire, El ne arată că înălţarea vieţii omeneşti în ordinea socială a lumii, după legea Bisericii, este dată de la întărirea şi înălţarea căsătoriei.

Într-un dialog cu fariseii, Domnul îşi exprimă dorinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început. La întrebarea acestora de ce Moise a instituit "cartea de despărţire", Hristos răspunde: "Fiindcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi femeile voastre, dar la început n-a fost aşa. Ci eu vă zic vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, nu pentru desfrânare şi se va însura cu alta, preacurveşte, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, preacurveşte" (Matei 19, 8-9). Domnul Hristos consideră ca adulter pe cel ce-şi lasă femeia pentru a se împreuna cu alta, sau pe cel ce ia cu sine o femeie părăsită. În acest sens, El socoteşte că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia sa, doar prin faptul că a părăsit-o. Acest lucru este lămurit prin răspunsul la întrebarea dacă e permis cuiva să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină, în afară de cea a adulterului. În acest sens, Domnul afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie statornicind pentru cei ce aleg să intre în Taina Căsătoriei o unitate pe care nimeni nu mai are dreptul să o desfacă. În acest sens ne amintim de cuvintele Apostolului care spune: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Efeseni 5, 31).

Momentul de instituire a Tainei Sfintei Cununii

Prezenţa Domnului Iisus Hristos la nunta cea din Cana Galileii este considerată de unii teologi drept o instituire prin confirmare a Tainei Sfintei Cununii. Pe de altă parte, multe voci afirmă că Taina Cununiei nu a fost instituită la momentul acela, ci la începutul lumii, atunci când Dumnezeu a însoţit bărbatul cu femeia.

Ca Taină însă, în sens creştin, ea trebuie să-şi tragă puterea din Jertfa lui Hristos, ca toate celelalte Taine, întrucât primeşte putere prin sfinţirea pe care o dă Biserica în numele lui Hristos, prin Duhul Sfânt. Numind Căsătoria "Taină", Sfântul Apostol Pavel afirmă că aceasta îşi are locul în Împărăţia cea Veşnică. Bărbatul devine o singură fiinţă, un singur trup cu femeia sa, în acelaşi fel în care Fiul lui Dumnezeu a încetat de a mai fi numai El Însuşi, adică Dumnezeu, pentru a deveni şi om, pentru ca adunarea poporului Său (Biserica) să poată deveni Trupul Său.

În Sfintele Evanghelii găsim adesea asocierea dintre Taina Nunţii şi Împrăţia lui Dumnezeu. În acest sens, nunta dintre Dumnezeu şi Israel, poporul ales, era privită de profeţii Vechiului Testament ca pe o împlinire prefigurativă a vieţii de dincolo de moarte. În acest context omul primea taina îmbrăcării în veşnicie sau mai bine zis şansa de a trece din nefiinţă la fiinţă. Împlinirea reală a acestei metafore se realizează prin Întruparea Mântuitorului Hristos, Cel ce devine pentru totdeauna Mirele Ceresc al Bisericii Sale.

Jurământul dragostei, pecetluit de rugăciunile Bisericii

Taina Căsătoriei nu încetează prin moarte pentru că "dragostea nu piere niciodată" (I Corinteni 13, 8). Făptura celor doi soţi în care e imprimat chipul de la creaţie devine loc pur al prezenţei lui Dumnezeu Însuşi. Învierea, ca biruinţă supremă asupra morţii, devine totodată şi forma desăvârşită a dragostei conjugale, izvor veşnic şi infinit de dăruire reciprocă, simbol al biruinţei asupra ispitelor. Binecuvântarea Bisericii, pe care preotul o dă în numele lui Hristos, nu constituie o simplă consemnare a unui jurământ exprimat în consens, ci reprezintă dovada de iubire ca temelie a noii familii. De aici încolo soţii au datoria de a lupta pentru păstrarea făgăduinţei pe care au făcut-o unul faţă de celălalt înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor de faţă. (Pr. Dan Cătălin, Parohia "Adormirea Maicii Domnului" - Şimnicu de Jos, Protoieria Craiova Nord, judeţul Dolj)