Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Omul de dincolo de moarte

Omul de dincolo de moarte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Data: 01 Feb 2010

† Calinic Botoşăneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a hotărât o zi, considerată ca fiind ultima a acestei lumi (Matei 24, 1-26), în care vrea să judece lumea (Matei 11, 22-24), pentru ca fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui (Psalmi 61, 11). Aceasta va fi ziua cea de pe urmă (Matei 24, 30), în care „noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău“ (II Corinteni 5, 10). Sau, cum le spunea Sfântul Pavel evreilor: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata“ (Evrei 9, 27).

Judecata particulară se face în a patruzecea zi de la ieşirea sufletului

Sfinţii Părinţi ai Bisericii leagă această ultimă afirmaţie a Sfântului Pavel de Judecata particulară a omului, când va fi judecat doar sufletul lui. Ea se face în a patruzecea zi de la ieşirea sufletului din trup, când este adus pentru a treia oară în faţa Dreptului Judecător, timp în care se hotărăşte locul provizoriu de aşteptare, rai sau iad, în funcţie de faptele fiecăruia.

La Judecata particulară se are în vedere starea generală a sufletului în momentul morţii. Destinaţia sufletului, rai sau iad, este determinată de ponderea faptelor bune sau rele rămase valide după Judecată. Însă, sentinţa primită în urma Judecăţii particulare nu este completă şi definitivă. În iconomia lui Dumnezeu intră şi rugăciunile celor vii pentru cei morţi, rugăciunile Bisericii.

Interesantă este împărţirea timpului trăit de sufletul omului până la Judecata particulară, respectiv până în a patruzecea zi, când, însoţit de toate ale sale (memorie, cugetare, gândire, înţelegere, voie liberă), are de parcurs, potrivit învăţăturii Bisericii, următorul itinerar. În primele două zile, sufletul este purtat de îngerul păzitor peste tot pe unde a trăit şi umblat, din pruncie şi până în ceasul morţii. Sufletul se întâlneşte cu toate faptele lui, bune şi rele, pe care le-a săvârşit în locul şi timpul respectiv.

În a treia zi, sufletul este dus de îngerul său pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, realizându-se acel prim „faţă către faţă“, despre care face vorbire Scriptura, după care omul şi îngerul merg împreună, până în a noua zi, pentru a vizita raiul. Aici sunt toţi cei care au împlinit, în timpul vieţii lor, voia lui Dumnezeu.

În a noua zi, sufletul, însoţit de îngerul său, ia binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a vizita iadul, locul de osândă al păcatului şi sălaşul celor condamnaţi. Distanţa dintre rai şi iad este cale de o prăpastie, spune parabola (Luca 16, 23), de pe malurile căreia cu greu se pot vedea şi auzi unii cu alţii. Pentru noi, revelator în acest sens rămâne dialogul dintre Avraam şi bogatul nemilostiv din parabolă (Luca 16, 24-31).

În a patruzecea zi are loc Judecata particulară, când Dumnezeu ia o hotărâre provizorie, deci nu eternă, privind locul în care va fi dus sufletul, în funcţie de credinţa şi de faptele celui judecat: raiul sau iadul, unde fiecare suflet va aştepta Judecata de Apoi, care va fi la sfârşitul veacurilor. Cât despre trecerea prin vămile văzduhului, evocate de unii Părinţi ai Bisericii, considerăm că ele rămân printre nenumăratele taine ale lui Dumnezeu.

Slujbele Bisericii şi milosteniile celor rămaşi în viaţă au puterea de a scoate multe suflete din iad

Judecata de Apoi este cunoscută numai de Dumnezeu-Tatăl, spune Hristos (Matei 24, 36). Atunci urmează să se judece atât omul în plinătatea lui, trup şi suflet, cât şi urmările păcatelor săvârşite de el.

Încurajatoare este afirmaţia Sfântului Simeon al Tesalonicului, care spune că slujbele Bisericii, Sfânta Liturghie, Parastasele şi, mai ales, milosteniile celor rămaşi în viaţă au puterea de a scoate, până la Judecata de Apoi, multe suflete din iad, cu excepţia celor care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-32), pentru care Apostolul iubirii interzice să ne rugăm (I Ioan 5, 14-16). De ce? Pentru că, spune Moise: „vremea s-a depărtat de la ei“ (Numeri 14, 9). Aşadar, cei de aici se roagă pentru cei de dincolo, iar cei de dincolo, mai ales sfinţii, se roagă pentru cei de aici. Acesta este, de altfel, circuitul de rugăciune şi comuniune al Bisericii.

Sufletele aflate în rai, considerat a fi antecamera împărăţiei lui Dumnezeu, gătită omului de la întemeierea lumii (Matei 25, 34), vor intra în interiorul acesteia, împărtăşindu-se desăvârşit şi veşnic din slava Sfintei Treimi. Sau, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Împărăţia Cerurilor le va fi drepţilor o locuinţă sigură, în care va străluci Hristos, iar ei vor străluci în El“, spre deosebire de cei din iad, care după Judecata de Apoi vor rămâne pradă veşnică viermelui celui neadormit al conştiinţei şi focului care nu se va stinge (Isaia 66, 24) şi a cărui lumină este ca o beznă oarbă (Iov 10, 21). Ocara şi ruşinea sufletelor din iad vor fi veşnice (Daniel 12, 2).

Unde, când şi cum se va face Judecata de Apoi

Cât priveşte locul în care se va face Judecata de Apoi, Sfântul Apostol Pavel consideră că va avea loc în văzduh (I Tesaloniceni 4, 17; I Corinteni 15, 51), pe când proorocul Ioil o localizează în Valea lui Iosafat, nu departe de Ierusalim: „Şi voi aduna toate neamurile - zice proorocul - şi le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat şi Mă voi judeca cu ele acolo“ (Ioil 4, 12). De aceeaşi părere este şi proorocul Iezechiel, care descrie destul de dramatic învierea oaselor: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului!... Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia ... şi veţi şti că Eu sunt Domnul ... Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră“ (37, 4-5, 13-14). Oasele celor morţi ca iarba vor odrăsli, spune proorocul (Isaia 66, 14).

Timpul în care se va face Judecata de Apoi este ascuns până şi lui Hristos ca Om (Matei 24, 36); dar nu şi ca Dumnezeu, căci El Însuşi a zis: „Eu şi Tatăl Una suntem“ (Ioan 10, 30). În schimb, Hristos ne atrage atenţia de a fi cu luare aminte la nişte semne, care vor anticipa momentul: „Soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui“ (Matei 24, 29). Şi când vor începe să fie toate acestea, spune Hristos, „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie“ (Luca 21, 28). Trebuie să vină peste lume o transformare radicală, un cer nou şi un pământ nou, ca să poată primi pe omul nou, transfigurat - Hristos.

Judecata se va face, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, pe baza argumentelor scripturistice, după legea conştiinţei (Romani 2, 14-15), pentru cei de dinainte de Lege; după Legea lui Moise, pentru cei din seminţia lui Israel (Romani 2, 12); după Legea lui Hristos, pentru cei ai lui Hristos (Ioan 12, 48; Romani 2, 1-6; Iacob 2, 12). Necredincioşii vor fi judecaţi probabil după legea conştiinţei.

Deşi Judecata de Apoi este o lucrare a Sfintei Treimi, ea a fost încredinţată lui Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului“ (Ioan 5, 22). De aceea, întreaga făptură năzuieşte spre Hristos ca scop ultim.

În acest demers, stăruitoare vor fi rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Botezătorul, care vor cere îndurare pentru cei păcătoşi, cum sugerează icoana Deisis.

Revelatoare rămâne icoana Înfricoşătoarei Judecăţi, care încorporează şi expune toate elementele Evangheliei de la Matei 25, 31-46. Apostolii sunt aşezaţi pe douăsprezece tronuri, potrivit promisiunii făcute lor (Matei 19, 28). Sub tronul Judecăţii vor sta pergamentele pe care sunt scrise cele două sentinţe, cea a judecăţii drepţilor şi cealaltă, a osândirii păcătoşilor. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii“ (Matei, 25, 34-40), va fi verdictul Dreptului Judecător pentru cei dintâi. Iar pentru păcătoşi, sentinţa va fi fără echivoc: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui“ (Matei 25, 41).

Aceasta va fi Judecata pentru cei din urmă. Vor arde în foc păcătoşii şi nimeni nu va putea să-i stingă (Isaia 1, 31). Stihiile (trupurile) lor aprinse se vor topi (II Petru 3, 12) şi toate acestea vor fi pentru că nu au vrut să-L vadă pe Hristos în fratele lor, atunci când a fost flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniţă şi în suferinţă. Aceştia nu au voit să-l audă şi nici nu au auzit strigătul lui Dumnezeu, „Milă voiesc“ (Osea 6, 6).

Arhanghelul Mihail ţine în mâna dreaptă o sabie de foc, iar în stânga balanţa Judecăţii. Îngerii, mii de mii şi miriade de miriade (Daniel 7, 9-10), ţin în mâini cărţile în care sunt trecute faptele fiecărui om (Apocalipsa 20, 11-13). Alţi îngeri trâmbiţează, anunţând ziua de pe urmă, învierea morţilor şi începerea Judecăţii de Apoi (I Tesaloniceni 4, 16-17). Viii şi morţii aşteaptă cu înfrigurare sentinţa. Râul cel de foc, despre care face vorbire profetul (Daniel 9, 10), care iese de sub picioarele lui Hristos, stă gata să înghită în vâlvătaia lui ceata demonilor şi a celor care s-au făcut părtaşi lor.

Sfinţii (strămoşii, patriarhii, profeţii, apostolii, ierarhii, mărturisitorii, mucenicii, cuvioşii, împăraţii şi toate sufletele adormite în dreapta credinţă) trăiesc deja ziua Domnului, „fiindcă sfântul nu va mai fi judecat la Judecata de Apoi, căci a fost judecat încă de aici de pe pământ şi luminat mai dinainte“, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursul X).

Criteriul Judecăţii - iubirea sau neiubirea aproapelui

Criteriul Judecăţii lui Hristos va fi iubirea sau neiubirea celui de departe, devenit aproapele nostru, pe care Mântuitorul l-a adus în discuţia parabolei Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Iubirea creştină este imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în cealaltă persoană, oricine ar fi - el sau ea - şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi de nepătruns, a hotărât să-L introducă în viaţa noastră, fie şi pentru câteva clipe; însă nu doar ca pe un prilej de a face fapte bune sau de a ne antrena într-un exerciţiu de filantropie, ci ca să pună început unei veşnice intimităţi cu Însuşi Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi a primit harul şi darul iubirii lui Hristos Cel veşnic.

Dreapta Judecată a lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte parabola redată în Evanghelia după Sfântul Matei 25, 31-46, dă sens şi înţeles vieţii noastre şi dezleagă marea taină a existenţei omeneşti, sintetizată în loghionul Evangheliei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ (25, 40). „Fraţii prea mici ai lui Hristos“ sunt de fapt semenii noştri, care au nevoie doar de strictul necesar. Din cele enumerate de Hristos, reiese că împărăţia lui Dumnezeu nu costă scump. Ea se poate dobândi cu o firmitură de pâine dată celui flămând, cu un pahar cu apă dat celui însetat, cu o haină dată celui gol, cu un sfat dat celui în temniţă sau celui în suferinţă.

Sfântul Serafim de Sarov concentrează toate într-o singură frază, spunând: „Dă-i celui flămând pâinea pe care ai vrea să o mănânci tu“. Da, într-adevăr, ceea ce oferim noi celor în nevoi, aceea ne va oferi şi Hristos, atunci când vom sta la masa Lui, în aşteptarea Judecăţii de Apoi.

Permanentizând realitatea Judecăţii de Apoi în existenţa noastră, vom putea înţelege dimensiunea vrerii lui Dumnezeu de a-l îmbrăca pe cel gol, de a-l hrăni pe cel flămând, de a-i potoli setea celui însetat, de a-l găzdui pe cel fără de adăpost şi de a-l cerceta pe cel bolnav sau pe cel aflat în temniţă.

Aşadar, „siliţi-vă să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră“ (II Petru 1, 10), pentru că „vine noaptea când nimeni nu va mai putea lucra“ (Ioan 9, 4). Doamne, să nu fie!

* Intertitlurile aparţin redacţiei