„Părintele Constantin Mihoc, prin părăsirea acestei lumi, lasă în urmă o lumină deosebită“

Părintele lect. dr. Constantin Mihoc, de la parohia „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Berlin, s-a mutat la Domnul în seara zilei de 4 august 2009, în timpul unor lucrări de demolare a unei clădiri pe locul căreia urma să ridice o biserică nouă. Despre perioada când a fost seminarist, teolog, doctorand şi, mai târziu, preot paroh în Berlin ne-au vorbit câteva persoane care l-au cunoscut îndeaproape.

Pr. Şfarghie Florin, de la parohia Cuejdiu, Protopopiatul Piatra Neamţ, ne-a vorbit despre perioada când era alături de pr. Constantin Mihoc, la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ, şi despre Liturghiile pe care le săvârşeau împreună. „L-am cunoscut pe părintele Constantin la Liceul «Petru Rareş» din Suceava, unde am fost colegi. Ne întâlneam la Mănăstirea «Sf. Ioan cel Nou», unde ne rugam. Pe atunci nu era voie să frecventezi bisericile şi ne făceam că nu ne cunoaştem. A trecut timpul, am ajuns să dăm examen la Seminarul de la Neamţ. N-am vorbit, unul cu celălalt, că vom da la seminar şi ne-am întâlnit pe hol, la examen. Din clipa aceea am rămas prieteni nedespărţiţi. Am fost colegi de bancă şi de cameră. A fost un om deosebit, răbdător, calm, un om al rugăciunii. Am păstrat legătura şi după ce am ajuns preoţi, ne întâlneam când era în ţară, dar şi în străinătate. Căuta, atunci când ne vedeam, să slujim o Sfânta Liturghie. Aşa s-a întâmplat şi în luna iunie, când a venit acasă. A venit la mine, am slujit, ne-am bucurat duhovniceşte, dar nu ne-am gândit niciodată că va fi ultima Liturghie pe care o vom face împreună. În fiecare an ne întâlneam la Biserica «Sf. Ioan Iacob Hozevitul» de la Seminarul Teologic de la Neamţ. Anul acesta nu a putut veni. A rămas să înceapă lucrările la biserica din Berlin. Tare dorea să-şi vadă visul cu ochii“, şi-a amintit, cu lacrimi în ochi, pr. Şfarghie Florin.

Arhim. lect. dr. Varlaam Merticaru, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, a amintit faptul că, în timpul seminarului, părintele Constantin Mihoc se ruga foarte mult în Paraclisul „Sf. Pantelimon“, apreciind în acelaşi timp activitatea sa ca intelectual. „Am fost coleg cu părintele Constantin Mihoc atât la seminar, cât şi la facultate, iar apoi la doctorat. Chiar dacă în ultimii 10 ani a locuit şi a lucrat la Berlin, am păstrat legătura. Ne-a legat o prietenie adâncă, pentru că ne-au legat aceleaşi idealuri de a ne pregăti pentru slujirea Bisericii. Părintele Constantin a fost unul dintre primii la învăţătură atât la seminar, cât şi la facultate, dar, mai mult decât atât, a fost un om evlavios. La seminar, după rugăciunile de seară, rămânea în Paraclisul «Sf. Pantelimon», unde citea acatiste. Părintele putea sluji Sfânta Liturghie fără nici un fel de carte. A fost un om duhovnicesc, foarte legat de Liturghie, de altar, dar a fost şi un intelectual. A făcut un doctorat în Patrologie. A continuat apoi activitatea intelectuală, deoarece s-a angajat la Facultatea de Teologie din Bucureşti în calitate de cadru didactic, la Catedra de Patrologie, publicând mai multe studii în acest domeniu. Cea mai valoroasă contribuţie a părintelui rămâne teza de doctorat, dedicată «Concepţiei Sf. Ioan Gură de Aur despre Căsătorie şi Familie». De câte ori ne-am întâlnit, a avut ideea de a ne ruga împreună şi de a sluji la Sfânta Liturghie. A ţinut foarte mult la Sfânta Liturghie, ca mijloc de întărire a comuniunii şi prieteniei dintre noi. A fost un om vesel, care a adus întotdeauna bucurie în mediul în care a lucrat şi a locuit“, a remarcat arhim. Varlaam Merticaru.

„Părintele Constantin făcea, zilnic, vizita la bolnavi alături de doctorii spitalului“

Despre perioada în care părintele Constantin Mihoc a fost duhovnic al Spitalului „Christiana“ şi despre ultima vizită în România a Preacucerniciei Sale ne-a spus câteva cuvinte prof. dr. Pavel Chirilă, preşedintele Asociaţiei Filantropice Medicale „Christiana“ din Bucureşti. „L-am cunoscut pe părintele Constantin Mihoc în urmă cu 18 ani, după ce am întemeiat Spitalul «Christiana». Aveam nevoie de un preot duhovnic care să slujească pentru bolnavii din acest spital. Profesorul Emilian Popescu a fost cel care mi l-a recomandat, pentru că era doctorandul domniei sale. M-am bucurat foarte mult pentru că mi-a trimis acest om, prin care eu am pus pe roate spitalul. Fără statura lui duhovnicească şi fără râvna lui faţă de bolnavi nu aş fi reuşit în vremea aceea să întemeiez un spital creştin. Părintele Constantin făcea, zilnic, vizita la bolnavi alături de doctorii spitalului, fiind membru în Consiliul de Administraţie al spitalului. În felul acesta a putut să cunoască toate problemele personalului şi problemele de disciplină ale spitalului, făcând faţă cu brio acestei munci inedite pentru vremea aceea. Mi-a părut foarte rău când anumite situaţii vitrege ne-au despărţit, eu a trebuit să plec într-o direcţie, el a plecat preot la Berlin. Ani de zile am ţinut legătura şi l-am considerat unul dintre prietenii mei cei mai buni şi un preot foarte bun. Modul cum a trecut la cele veşnice spune ceva. Eu m-am întâlnit cu părintele Constantin Mihoc înainte cu o săptămână de accident, la Mănăstirea Nera. Am vrut să revedem mănăstirea pe care am ctitorit-o împreună, în urmă cu 15 ani. L-am chemat spre Bucureşti, dar mi-a spus că trebuie să se întoarcă la Berlin, pentru că obţinuse autorizaţia de construcţie pentru noua biserică şi voia să înceapă imediat lucrul. Aceasta a fost ultima noastră întâlnire, el întorcându-se să parcurgă, cu maşina, alte câteva mii de kilometri până în Berlin, ca să înceapă lucrarea de ctitorire a bisericii“, a şi-a amintit prof. dr. Pavel Chirilă.

Biserica din Berlin - o jertfă cerută de Dumnezeu

Pr. Nicolae Burlan, de la parohia „Sf. Vineri“ din Bucureşti, ne-a povestit cum l-a cunoscut pe pr. Constantin Mihoc, în urmă cu 13 ani, slujind la o Liturghie la Biserica „Sf. Ecaterina“ din Bucureşti, şi cum de atunci au rămas foarte buni prieteni. „Părintele era un om foarte comunicativ; mi-a sugerat să vină la noi, la biserică, pentru a ne ajuta în diferite probleme. Am devenit foarte buni prieteni. Pot spune cu mâna pe inimă că a fost cel mai bun prieten al meu până în ultimul moment. De câte ori venea de la Berlin, slujea la Biserica «Sf. Vineri», unde sunt, în prezent, paroh. Părintele Constantin considera «Sf. Vineri» cea de-a doua parohie a lui. Ne-a legat o prietenie strânsă. Permanent am fost împreună în diversele momente ale vieţii. Pe 14 iulie am fost împreună la Mănăstirea Nera, unde ne-am întâlnit pentru ultima dată. În dimineaţa în care am plecat la Tesalonic, în Grecia, l-am rugat să meargă cu mine. El mi-a răspuns: «Părinte, nu pot veni. Las familia aici şi mă întorc la Berlin, pentru că trebuie să mă apuc de biserică. Nu pot lăsa credincioşii mei singuri, şi eu să fiu în altă parte. Abia am aşteptat să luăm autorizaţia pentru construirea bisericii şi este momentul să mă întorc la credincioşii mei». Au fost ultimele lui cuvinte şi, iată, parcă Dumnezeu l-a chemat pentru jertfă, acolo. Am această convingere că a fost nevoie de o jertfă. Nu întâmplător se spune că, la orice construcţie monumentală, în timp, este nevoie de o jertfă. Părintele Constantin a fost o jertfă curată, poate cerută de Dumnezeu nu numai pentru biserica de la Berlin, ci şi pentru întreaga naţie română. Acesta a fost părintele Constantin, care a lăsat o durere incomensurabilă în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut“, a mărturisit pr. Nicolae Burlan.

Model de slujire pentru preoţi

Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, cel care a fost duhovnicul părintelui Constantin Mihoc, ne-a împărtăşit câteva din preocupările şi frământările părintelui, care a reuşit „să închege o comunitate de creştini pe care i-a câştigat pe fiecare, în parte“. „Cred că definitorie pentru viaţa sa de preot a fost familia în care s-a născut, o familie de oameni credincioşi cu zece copii, crescuţi toţi într-o atmosferă religioasă prin excelenţă. În anul 1999, părintele Constantin a venit la Berlin pentru a pune bazele unei comunităţi mai solide. O comunitate mică exista de mai multă vreme, însă nu era consolidată, nu avea un păstor care cu adevărat să o unească şi care să-şi propună construirea unei biserici aici, la Berlin. Parohia românească din Berlin dinainte de război avea o biserică proprie care a fost distrusă. Se cuvenea deci ca, în capitala Germaniei, românii să se străduiască să-şi ridice o altă biserică. Viaţa duhovnicească de aici era, înainte de a veni părintele, foarte firavă. El a trebuit să ia totul de la început. A reuşit cu multă strădanie, cu multă jertfă, cu multă rugăciune şi cu multe lacrimi. Eu, care i-am fost duhovnic, care l-am ascultat de nenumărate ori în Taina Spovedaniei, l-am auzit spunându-mi cât de greu i-a fost să construiască biserica cea vie, din sufletele credincioşilor. A reuşit în bună parte să închege o comunitate de creştini, pe care i-a câştigat pe fiecare, în parte, nu slujind într-o capelă pentru care plătea 400 de euro chirie pe lună, iar din biserică nu se adunau nici 200 de euro, ci printr-un contact personal cu fiecare credincios prin Spovedanie, prin predică, prin slujbă. Părintele a transformat această parohie în mănăstire, în sensul că slujea nu numai duminica, ci în toate zilele din săptămână. De asemenea, Preacucernicia Sa avea o listă cu peste 600 de membri ai parohiei, în dreptul cărora erau trecute data naşterii, adresa, numărul de telefon şi e-mailul. Părintele îi felicita pe credincioşi cu ocazia serbării zilei de naştere. A cununat, ca naş, 20 de familii. Pentru aceasta, oamenii s-au ataşat foarte mult de el“, a spus IPS Serafim.

„Nu mă mai plângeţi! Bucuraţi-vă că eu sunt în lumina lui Dumnezeu!“

Înalt Preasfinţitul Părinte Serafim ne-a vorbit şi despre visul părintelui Constantin Mihoc, de a ridica o biserică în capitala Germaniei, dar şi despre jertfa aşezată la temelia viitorului sfânt lăcaş. „În aceste zile, cât am stat la Berlin, am constatat câtă iubire au aceşti credincioşi faţă de păstorul lor. Părintele şi-a dat sufletul pentru această biserică pentru că a vrut să economisească orice bănuţ, mai cu seamă că viitoarea biserică a proiectat-o în stil moldovenesc, astfel încât să fie reprezentativă pentru România. Sfântul lăcaş costă peste 2 milioane de euro, iar părintele nu avea decât câteva zeci de mii de euro. De aceea, şi-a propus ca, împreună cu credincioşii, să dărâme casa ce se află pe locul viitoarei biserici. Dărâmând această casă, un zid s-a prăbuşit peste el şi peste un bun credincios, amândoi fiind luaţi la Dumnezeu. În această întâmplare văd o adevărată minune şi voinţa lui Dumnezeu ca, la temelia viitoarei biserici, să fie jertfa aceasta, a două persoane, a părintelui Constantin şi a fratelui Nicolae. Părintele Constantin şi-a neglijat deseori familia pentru a putea construi biserica, pentru a se putea ocupa de credincioşi. Din jertfa aceasta va răsări biserica noastră de aici, din Berlin. În zilele acestea s-au perindat sute de credincioşi pe locul unde părintele a suferit moartea. Neîncetat au ars candele, iar reprezentanţi ai ziarelor, radiourilor şi televiziunilor au transmis despre visul părintelui de a construi această biserică. Toţi au promis că vor ajuta la ridicarea acestui sfânt lăcaş. Preacucernicia Sa a fost apreciat de toţi creştinii ortodocşi din Berlin. Părintele Constantin Mihoc, prin părăsirea acestei lumi, lasă în urmă o lumină deosebită. Mai mulţi credincioşi care au fost ataşaţi de părintele au mărturisit că li s-a arătat în vis în lumină, în veşminte strălucitoare, spunând: «Nu mă mai plângeţi! Nu vă îmbrăcaţi în negru! Bucuraţi-vă că eu sunt în lumina lui Dumnezeu!». Dacă cei care l-au cunoscut pierd, prin moartea părintelui, un preot, un tată, un prieten, câştigăm în ceruri un mucenic“, a concluzionat IPS Serafim.