Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Părintele şcolilor Dobrogene

Părintele şcolilor Dobrogene

Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Emanuel Pavel Tăvală - 01 Noi, 2010

Între profesorii de teologie din secolul al XIX-lea care au trecut din Ardeal în cele două principate unde s-au afirmat se numără şi Nicolae Belaşcu, alias Nifon Bălăşescu (1806 -1880). Ieromonahul a fost prieten cu Gheorghe Bariţiu şi Andrei Şaguna, a participat la Adunarea de la Blaj din 1848, apoi a plecat în Dobrogea unde a dus o intensă activitate de culturalizare, fapt ilustrat şi în articolele publicate de el în "România liberă".

Profesorul Bălăşescu prezintă istoria înfiinţării şcolii româneşti din Tulcea şi din alte localităţi din zonă. Trebuie amintit că între anii 1872-1875, Bălăşescu cercetează cele 72 de localităţi locuite de români în Dobrogea. După ce a plecat de la Mănăstirea Cocoş, unde călugării s-au arătat reticenţi la ideea înfiinţării unei şcoli în mănăstire, după modelul celei de la Neamţ, din Moldova, sau chiar după cea a Seminarului de la Bucureşti care îşi desfăşura activitatea la Mănăstirea Antim.

În aceste condiţii, el s-a dus la Tulcea, pe care îl caracterizează ca "un oraş foarte frumos şi regulat, unde omul poate afla toate trebuincioasele, ca şi la Galaţi". Aici el este impresionat de biserica românească, nouă, care era "cea mai frumoasă din toate bisericile", nu numai din Tulcea, dar din toată Dobrogea şi Bulgaria.

L-a mâhnit însă lipsa unei şcoli româneşti, precum şi motivul invocat de reprezentanţii românilor de acolo, care au recurs la scuze de ordin material, spunând că nu au cu ce plăti pe învăţător, deşi în Tulcea erau 450 de familii româneşti. În aceste condiţii, Bălăşescu se angajează să fie el însuşi profesor al unei eventuale şcoli pe care românii ar fi trebuit să o înfiinţeze, el urmând să funcţioneze fără leafă.

Director al şcolilor române din Dobrogea

După înfiinţarea şcolii de la Tulcea şi după activitatea depusă de Bălăşescu, acesta devine cunoscut printre românii din Dobrogea, fiind rugat de românii care locuiau în aceste sate să înfiinţeze şcoli şi în localităţile lor, cheltuielile urmând să fie suportate de săteni.

În acest scop, Bălăşescu face demersurile necesare pe lângă autorităţile otomane pentru a obţine autorizaţia necesară înfiinţării acestor şcoli.

Ismail bei, paşa sangiacului Tulcea, îi dă această autorizaţie, numindu-l în acelaşi timp, la 13 ianuarie 1871, în funcţia de director al şcolilor române din Dobrogea, cu dreptul de a înfiinţa şcoli româneşti în toate localităţile acestei provincii.

În noua funcţie pe care o ocupa, Bălăşescu trece şi în districtul Hârşova, unde a înfiinţat şase şcoli în tot atâtea localităţi româneşti. La fel a făcut şi în districtul Măcin, unde a organizat 12 şcoli româneşti, apoi câte o şcoală la Isaccea şi Niculiţel, "acolo unde se face vinul cel bun", în total fiind vorba de 21 de şcoli. Bălăşescu afirmă că aceste şcoli ar fi putut fi înfiinţate în toate localităţile majoritar româneşti din Dobrogea, dar acest lucru nu a fost posibil din cauza lipsurilor materiale şi a cărţilor necesare, în special a Abecedarelor.

Cei care deserveau aceste şcoli, pe post de institutori, erau retribuiţi cu câte 200 de lei turceşti pe lună, primiţi de la conacul fiecărui district, acest salariu fiind hotărât de Ismail bei şi efectuat de directorul şcolilor româneşti de atunci, Nicolae Bălăşescu.

Acesta din urmă pledează în continuare pentru dezvoltarea şcolii româneşti din localitatea Măcin, care ar fi urmat să devină în doi-trei ani şcoală centrală în care unii tineri şcolari din clasele primare să mai înveţe într-o secţiune separată de două clase, în doi ani: un curs scurt de pedagogie şi metodică; un catehism mai măricel pentru ca, terminnându-le, unii şcolari se vor putea forma învăţători de şcoale săteşti, iar alţii candidaţi la preoţie.

După modelul şcolilor occidentale sau după cel al şcolilor din Ardeal, Bălăşescu şi-a propus să înfiinţeze la Măcin o şcoală de fete pentru învăţătura copiilor e acolo. Ca şi şcoala de băieţi, această şcoală de fete va fi o şcoală primară urbană cu trei clase, mai adăugându-se în programa acesteia şi lucrul de mână în orele de după prânz.

Bălăşescu va insista asupra felului de organizare arătat de el şi, mai ales, asupra propunerii de a înfiinţa la Măcin o episcopie pentru românii ortodocşi dobrogeni ("Românii din Dobrogea XI. Şcoalele române şi episcopia română din Dobrogea" în "România liberă", nr.132 din 22 octombrie 1877 apud. prof. Vasile Maciu – "Periegeza profesorului Nicolae Bălăşescu la românii din Dobrogea"). Acest din urmă lucru reiese şi din singurul articol publicat sub semnătura sa în "Telegraful Român", de la Sibiu, articol în care el îşi exprimă părerea că "Măcinul va fi un viitor centru cultural şi religios al românilor dobrogeni, pentru că românii din acest oraş erau oameni foarte vrednici şi activi,

şi-au făcut cu trei patru ani în urmă o biserică nouă şi în anul precedent au ridicat şi o şcoală iarăşi nouă, foarte mare şi frumoasă în care pot încăpea 350 de şcolari". Pentru înfiinţarea episcopiei româneşti, patriarhul ecumenic de la Constantinopol şi-a dat aprobarea la 17 octombrie 1874, la fel ca şi mitropolitul primat al României, Calinic, rugat fiind de românii din Dobrogea ca în această privinţă să le stea într-ajutor.

Lipsa de manuale pentru copiii din şcolile înfiinţate de el l-a silit după câţiva ani pe N. Bălăşescu să înceteze provizoriu din această frumoasă misiune de a organiza şcoli româneşti în Dobrogea.

Alături de fraţii dobrogeni, până la sfârşit

Bălăşescu s-a interesat şi de românii din celelalte zone ale Imperiului Otoman pe unde aceştia erau stabiliţi şi ne oferă date foarte valoroase în legătură cu numărul lor la acea dată. El dorea să îi ajute pe aceştia prin înfiinţarea de şcoli, dar nu era atât de uşor, trebuind să facă numeroase drumuri, atât în România, cât şi în Turcia. Prin ceea ce îi scrie lui Bariţiu cu referire la o eventuală publicare a unor date cu privire la situaţia românilor din Turcia, Bălăşescu doreşte de fapt să sensibilizeze opinia publică din România în legătură cu situaţia fraţilor români aflaţi sub ocupaţie, dorea să menţină vie în atenţia românilor din ţară existenţa fraţilor lor din sudul Dunării, în special a celor din Dobrogea, care va fi alipită României, Bălăşescu contribuind şi în acest fel la pregătirea reunirii cu patria mamă. În finalul scrisorii se face referire că din aceste ţinuturi, din Moscopole se trage baronul Sina de la Viena, care era un văr al mitropolitului Andrei Şaguna, care însă nu a fost interesat să menţină legăturile cu ruda sa ajunsă pe scaunul mitropolitan al Ardealului.

Călătoriile sale spre Constantinopol veneau şi din dorinţa sa de a ajunge să intre într-o mănăstire din Muntele Athos, aşa cum reiese din corespondenţa sa către cotidianul "România liberă". Această decizie va fi venit din dorinţa de a se afla la Sfântul Munte Athos la sfârşitul vieţii, dar acest lucru nu s-a concretizat.

După toată această activitate prodigioasă în domeniul învăţământului teologic liceal din Ţara Românească şi cu influenţe deosebit de importante asupra dezvoltării ulterioare a acestuia, profesorul Bălăşescu se stinge din viaţă, se pare tot în Dobrogea, acolo unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă alături de fraţii români, asupra cărora a dorit să atragă atenţia celor din ţară. Se susţine că profesorul Bălăşescu a trecut la cele veşnice în localitatea Văcăreni, plasa Măcin, dar aici nu există nici un loc sau vreo inscripţie care să vorbească despre acest lucru. Toate lucrurile sale, strânse în 11 lăzi, au ajuns la Mănăstirea Căldăruşani, nu se ştie din ce motiv, având în vedere că mănăstirea sa de metanie era Cernica. Moartea lui Bălăşescu a survenit în toamna anului 1880, iar după Aron Densuşianu, în 1881.