Prima slujbă după 165 de ani pe locul Bisericii Puşcăriei

Recuperarea trecutului istoric şi sacru legat de lăcaşul în care slujesc astăzi, ce din diverse pricini a rămas necunoscut, reprezintă o preocupare constantă a preoţilor de la Biserica Domnească "Sfântul Anton-Curtea Veche" din inima Capitalei, cea mai veche biserică bucureşteană, păstrătoarea unei celebre icoane făcătoare de minuni a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. În acest sens se înscrie şi oficierea, după mai bine de un secol şi jumătate, a primei slujbe religioase pe locul vechii Biserici "Sfântul Anton" din apropiere, sau a "Bisericii Puşcăriei", cum era cunoscută în epocă, arsă până în temelii în timpul marelui incendiu din 1847.

Puţini dintre bucureşteni şi, cu siguranţă, foarte puţini dintre turiştii sau pelerinii care ajung astăzi în Piaţa "Sfântul Anton" din centrul vechi al Bucureştiului cunosc istoria locului marcat din 1860 cu o cruce pe un piedestal inscripţionat. Vremurile au aşternut peste acest spaţiu misterul şi taina, după ce vâlvătăile incendiului din 23 martie 1847, din ziua de Paşti, au transformat în scrum şi uitare mahalale, prăvăliile, piaţa şi bisericile din apropierea Curţii Domneşti.

Pradă marelui incendiu de la văleat 1847

"La un ceas după amiază", cum consemna la vreme "Vestitorul Românesc", sau "după ce făcuserăm Sfânta Înviere", cum avea să-şi amintească după aproape o jumătate de veac de la dezastru ofiţerul Dimitrie Pappasoglu, asupra Bucureştiului s-a prăvălit cu o furie de neimaginat pârjolul iscat din pocnitura unei chei umplute cu praf de puşcă de către Costache Filipescu, ţâncul de 11 ani al cluceresei Zoiţa Drugăneasca, explodată direct într-un butoi cu păcură, neglijent depozitat în curte. În câteva clipe, limbile focului s-au repezit flămânde pe două direcţii, făcând scrum 1.850 de clădiri, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri, 12 biserici şi 15 oameni. Zadarnice fuseseră intervenţia pompierilor, încurajaţi de însuşi Domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, sosit la faţa locului călare, şi eforturile toptangiilor, pânzarilor, braşovenilor, cofetarilor, rachierilor şi băcanilor înspăimântaţi, care cărau neîncetat doniţe cu apă din Dâmboviţa. Numai scoaterea spre seară a moaştelor Sfântului Dimitrie cel Nou de către mitropolitul Neofit şi rugăciunile celor strânşi în Dealul Mitropoliei au mai potolit văpaia. Focul a fost stins după câteva săptămâni, iar pământul s-a răcit abia după încă o săptămână.

În acest incendiu a fost mistuită şi Biserica "Sfântul Anton" sau "Biserica Puşcăriei", cum era numită, un lăcaş de cult cu un trecut puţin cunoscut, dar important pentru zilele noastre: în mod minunat, din această biserică au fost salvate două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Antonie cel Mare, una fiind dusă la Biserica "Sfântul Gheorghe-Vechi", iar cealaltă în Biserica Domnească "Buna Vestire", din imediata apropiere, care, de atunci, îi poartă şi hramul, "Sfântul Anton".

Cruce, pentru ca să fie apărare de orice necurăţenie

Repetatele cercetări, mai vechi sau mai noi, ale unor istorici, arheologi, arhitecţi, preoţi etc., precum George D. Florescu, Virgil Drăghiceanu, Dinu V. Rosetti, Nicolae Vatamanu, Panait I. Panait, pr. Ioan Dărvărescu, Lucia Stoica, Neculai Ionescu Ghinea, Dan D. Ionescu şi mulţi alţii, desfăşurate pe parcursul mai multor etape, au stabilit în esenţă următoarele date referitoare la vechea Biserică "Sfântul Anton": aşezământul a fost amplasat la marginea de est a Curţii Domneşti vechi, astăzi strada Franceză, locul fiind marcat în zilele noastre cu o cruce monument, în spatele Hanului lui Manuc, în fosta Piaţă de Flori. Biserica a făcut parte din grupul celor trei biserici dispărute care au existat în jurul Curţii Vechi şi a Bisericii Domneşti "Buna Vestire".

Ea a fost ridicată la 1735, pe locul rămas gol timp de 150 de ani, unde, la 1595, oştile lui Sinan Paşa distruseseră în întregime "Biserica Doamnei Maria şi Doamnei Stana (fiica lui Ion Mircea Voievod, "care au fost jupâneasa lui Ivan Norocea biv vel logofăt şi a Doamnei Mariei", cum spune hrisovul din 11 iunie 1634, semnat de Matei Basarab)".

În secolul al XVIII-lea, după cum o dovedeşte "zapisul lui Marco Boiangiul şi cel al lui Constantin tâmplarul", din 1768, devenise "Biserica Puşcăriei".

În 1804, la 28 august, a ars deodată cu anexe ale Curţii Domneşti şi puşcăria însăşi, fiind toate refăcute în scurt timp de către Constantin Ipsilanti.

Biserica "Sfântul Anton" din Mahalaua Puşcăriei era de dimensiuni reduse, fiind ridicată din zid în curtea puşcăriei. Nu este exclusă posibilitatea ca sfântul lăcaş să fi avut legătură şi cu breasla covacilor aşezaţi în apropiere, după cum credea Nicolae Vatamanu.

În februarie 1860, pe locul vechii biserici distruse de incendiu, Petre Ilici, "căprar sârb de la Agenţia Statului sârbesc şi fost sublocotenent în oştirea sârbească, cu soţia mea Marina şi fiica mea Efrosina", a înălţat o cruce pe un piedestal pe locul absidei altarului, pe care se afla inscripţionat următorul text în limba română şi sârbă: "Într-acest loc s-a aflat zidită încă din vechime, în văleatul 1735, o biserică în numele Sf. Antonie, dar la leatul 1847 martie 23, întâmplându­se un groaznic foc, tocmai în ziua Sf. Paşti, s-a mistuit şi dânsa cu o parte de oraşul care a scăpat. Numai sfântă icoană a Sf. Antonie s-au mutat la Sf. Gheorghe vechiu şi blagoslovirea Prea Sf. Sale mitropolit Neofit, ca să se prăznuiască ziua în toţi anii. Şi astăzi s-au ridicat acest monument, să fie spre pomenire, prin truda şi a unui Petre sin Inciu din Serbia şi cu ajutorul Sf. G. Gheorghe vechiu, în zilele foştilor epitropi M. Petrovici-Fiştovtanu şi T. Rădulesu, în locul Sf. Prestal, pentru ca să fie apărare de orice necurăţenie şi va arde o candelă în toate nopţile cu cheltuiala Sf. G. G. Vechiu şi în toate lunile se va face o sfeştanie, precum preoţi de la G. G vin o lună, cei de la Sfântul Nicolae Şelari în altă lună. Şi aşa va urma în veci, spre veşnică pomenire".

Icoana care uneşte trecutul cu viitorul în prezent

Vremurile au trecut, textul s-a şters în parte, candela a dispărut, locul a fost neglijat şi aproape dat uitării.

Astăzi, prin grija părintelui paroh Gheorghe Zaharia de la Biserica Domnească "Sfântul Anton-Curtea Veche" şi a preoţilor coslujitori se reînnoadă firul unei legături sacre dintre cele două biserici, iar trecutul şi viitorul se întâlnesc tainic în prezent, prin icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare.

"Această veche biserică există în continuare prin biserica noastră, care-i poartă hramul, şi prin una din icoanele sale, descoperită miraculos şi adusă la noi de la biserica arsă. Anul acesta ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să facem ceva mai mult decât am făcut până acum. Prin colaborarea cu primarul general al Capitalei, domnul Sorin Oprescu, şi cu arhitectul Virgil Polizu, care s-a ocupat de această zonă, pentru ca vizitatorii sau pelerinii care ajung aici să afle că acesta este un punct istoric de mare importanţă pe harta turistică a Bucureştiului, s-au ridicat ziduri noi pe ruinele vechiului lăcaş, marcându-se astfel faptul că acolo a fost o biserică. Pe crucea de aici vom pune o icoană a Sfântului Antonie cel Mare, pentru a se vedea că este o legătură între biserica veche şi biserica noastră şi că icoana este punctul comun care uneşte cele două sfinte lăcaşuri.

Am gândit că după atâţia ani trebuie să facem pe locul bisericii dispărute o primă slujbă. De aceea, în ajunul hramului, la ora 16:00, plecăm în procesiune cu icoana Sfântului Antonie cel Mare spre biserica arsă, unde vom face slujba Acatistului, după care revenim în biserica noastră, unde vom depune icoana într-un spaţiu special amenajat pentru ca credincioşii să se poată închina şi ruga la sfânt. După aceea, vom face Vecernia, apoi Litia, urmate de un cuvânt de învăţătură", ne-a mărturisit părintele paroh Gheorghe Zaharia.