Primele mărturii isihaste în Oltenia

Pe pământ românesc, monahismul este atestat începând cu secolele IV-VI după Hristos. Călugării sciţi şi unii monahi martirizaţi în părţile Buzăului în anul 372 argumentează temeinic afirmaţia de mai sus. În Oltenia rămân însă mai mult decât pilduitoare ctitoriile, însemnările şi viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana, părintele isihasmului românesc.

În secolul al X-lea sau poate mai înainte a luat fiinţă Aşezământul monahal de la Basarabi - Murtfatlar. În Banat, curând după anul 1000, voievodul Ahtum a înălţat Mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Morisena - Cenad. În secolul următor, lângă Arad, a luat fiinţă Mănăstirea Hodoş-Bodrog. Cu toate acestea, până la ridicarea primelor mănăstiri cu viaţă de obşte, s-a preferat practicarea ascentismului în peşteri, chilii retrase şi, în general, în locuri cât mai ascunse de lume.

Primele mărturii isihaste pe pământul Olteniei

Chiar şi atunci când călugării au construit aşezăminte mai mari, cum s-a întâmplat în secolele VI-XIII, la ridicarea locaşurilor au fost folosite materiale slabe care nu au rezistat timpului: lemn şi lut, aşa încât majoritatea au dispărut complet şi azi nu se mai ştie unde au fiinţat. Au rămas însă câteva astfel de urme, spre exemplu, în anul 1928, în urma săpăturilor arheologice de la ruinele Vodiţei s-au găsit temeliile unei alte biserici mai vechi, despre care s-a afirmat că ar fi fost zidită pe vremea voievodului Litovoi (mort în 1273).

Foarte aproape de Vodiţa, istoria oferă o altă mărturie a credinţei ortodoxe pe aceste meleaguri. Astfel, la înfiinţarea Mitropoliei de la Vicina, în 1249-1250, legătură dintre Grigore Sinaitul şi voievodul Nicolae Alexandru (1352-1364), este menţionată apariţia unui arhimandrit, Basea, ca proprietar al unei mori la Bistriţa. Pe aceasta, Calinichia, mama lui Mircea, o dăruieşte Tismanei (toponimia însăşi: Poiana Călugăriţii, Călugărul, Călugăreni, Călugărei, Valea Călugărilor, Valea Călugărească, Călugăriţa, Călugăriţele, Călugăra, Călugăreasca, Călugăreasa, Pustnicul, Sihastrul, Sihăstriile, Chilia, Mănăstioara, Mănăstirea, Schitu etc.). Faptul că Mitropolitul Iachint, adus de la Vicina, în 1359, îşi stabileşte reşedinţa în mănăstirea de la Argeş (existentă deci) şi îndemnul Patriarhiei de Constantinopol care cerea ca „toţi clericii din acea ţară (Valachia) şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici“ să asculte de noul ierarh reprezintă încă o dovadă că pe pământul românesc creştinismul nu a fost nicicând lipsit de expresia sa ascetică - monahismul. Cel care va reuşi, prin activitatea sa, să ridice însă pe o nouă treaptă monahismul românesc este Sfântul Nicodim de la Tismana.

Sfântul Nicodim, întemeietor al monahismului românesc

Socotit de majoritatea cercetătorilor drept una din marile personalităţi ale Orientului Ortodox, Sfântul Nicodim rămâne şi astăzi, la mai bine de şase secole de la mutarea sa la ceruri, prea puţin cunoscut. Despre viaţa sa se emit încă ipoteze: se face apel la logică, se încearcă găsirea de noi argumente care să susţină o părere sau alta. Totul, din cauza lipsei informaţiilor privitoare la originea, copilăria şi tinereţea lui, ca de altfel asupra întregii sale vieţi de până la venirea sa în Ţara Românească, dar şi după acest moment. Această lipsă de informaţii este şi motivul pentru care rolul şi contribuţia sa în dezvoltarea monahismului românesc au fost, în secolul trecut, fie exagerate, fie trecute mult prea uşor cu vederea.

În ceea ce priveşte exagerările, consemnăm faptul că, la începutul secolului trecut, cei mai mulţi istorici îl socoteau pe „Popa Nicodim“ drept întemeietor şi organizator al monahismului românesc. În fapt, confuzia a apărut din cauza publicării la Berlin, în anul 1888, a unei lucrări, sub semnătura lui Ilarion Ruvaraţ, prin care se afirma că „Popa Nicodim ar fi fost primul întemeietor de mănăstiri în Ţara Românească“. Un an mai târziu, D. Iagici susţinea aceeaşi ipoteză într-un studiu publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română“. Această idee a fost ulterior preluată şi de Al. Ştefulescu (în lucrarea „Mănăstirea Tismana“), care a reţinut şi a amplificat numai ideea de fondator, întemeietor şi organizator. Lui i-au urmat şi alţi cercetători, C. Diaconovici, P.P. Panaitescu, Duiliu Marcu, George Russu ş.a., care au dezvoltat aceeaşi idee. S-a ajuns astfel la menţinerea unei stări de confuzie dăunătoare studierii trecutului Bisericii Româneşti.

Odată cu trecerea timpului, cercetările istoricilor au făcut lumină, fiind evident faptul că o viaţă monahală a existat în ţara noastră cu mult înainte de venirea pe aceste meleaguri a Sfântului Nicodim. S-a mers însă prea departe. Polemica a făcut ca mulţi specialişti în domeniu să îl considere „doar“ reorganizator al vieţii monahale, refuzându-i calitatea de ctitor al acestei laturi esenţiale a Ortodoxiei româneşti şi nu numai - monahismul, ducând deci discuţia într-un alt plan, răspândind iarăşi confuzie. Dincolo de toate, rămân însă pilduitoare viaţa şi activitatea „acestui bărbat cu viaţă sfântă… care strălucea ca un luceafăr prin virtuţile sale, ca povăţuitor sufletesc şi egumen“, altoind cu adevărat Ortodoxia românească în aspectul ei: teologic, istoric, cultural şi duhovnicesc. (Pr. lect. dr. Sergiu Popescu)