Rădăcinile creştine ale Europei

În ultimii ani, mai ales, de când Europa a devenit, pe lângă ceea ce era, adică o comunitate culturală şi religioasă, existentă de facto de veacuri, şi una politică, au reapărut câteva controverse ce agită spiritele elitelor universitare occidentale. Una dintre acestea are drept nucleu o realitate istorică şi religioasă ce priveşte rădăcinile creştine ale Europei. În ce sens, mai ales Occidentul a recunoscut această stare de fapt? Care este rostul elitelor universitare şi culturale în convertirea acestui fapt într-un articol dintr-o viitoare Constituţie Eropeană? Cât de mult agită spiritele specialiştilor, formatori de opinie, o asemenea constatare doar privind ceea ce ne înconjoară, şi nu numai în Orientul ortodox, manifest ataşat unui creştinism cotidian? Care sunt aceste rădăcini, cele mai evidente din punct de vedere cultural? Acestea sunt doar câteva interogaţii care se cer a fi, pe cât posibil, luminate. Iar în mod sigur nucleul teologic şi creştin al acestei dezbateri este evident.

"Dosarul" rădăcinilor Europei creştine

Fără a ne ataşa de evidenţele matricelor culturale impregnate de creştinism, în Europa întreagă, vom convoca două nume, cel puţin, care, în ultimii ani, au susţinut, nu fără a produce agitaţii, rădăcinile creştine ale Europei. Vivacitatea cu care le-au fost respinse tezele şi lucrările spune mult despre o anumită tabără care cu greu acceptă nu numai evidenţele, ci şi un spirit universalist, împăciuitor. Mai întâi, este vorba de universitarul francez Sylvain Gouguenheim, care în lucrarea "Aristote au Mont Saint- Michel: Les racines grecques de lâEurope chrétienne" a susţinut, prin argumente care par deja un topos comun, că Europa medievală a beneficiat de cultura şi cunoaşterea greacă prin intermediul creştinilor din Bizanţ şi abia mai apoi de marile întreprinderi culturale ale savanţilor musulmani din Al-Andalus. Teza sa, deloc nouă - poate doar prin forţa convingerii, prin stilul expunerii şi prin exemplele numeroase -, se bazează pe câteva idei.

În primul rând, creştinii erudiţi din Orientul ortodox, chiar dacă uneori monofiziţi, au tradus marile texte greceşti şi le-au dat o nouă haină, fie în limba siriacă, fie în limba arabă. În acest fel, Occidenul catolic, mult mai apropiat decât am crede acum de lumea savanţilor orientali, a avut acces prin călugării şi învăţaţii săi la marile texte ale culturii greceşti şi elenistice, înainte ca acestea să fie traduse în arabă de către erudiţii musulmani. Ca atare, difuzarea acestor texte în Occident, în cultura medievală, datorează mult mai mult creştinilor de limbă siriacă sau chiar arabă decât musulmanilor din Al-Andalus, iar cultura greacă prin intermediar creştin oriental a nutrit progresul cultural al Evului Mediu al secolelor al VIII-lea - al XII-lea. Iar aceasta se întâmpla mai ales în acele focare de cultură creştină, unde călugări copişti latini aveau răbdarea, ca în jurul Muntelui Saint-Michel, de a facilita accesul lumii occidentale la cunoaşterea greacă, prin traducerile creştinilor sirieci sau nestorieni, mulţi dintre ei rămaşi în teritoriile cucerite de Islam de la Bizanţul care se stingea încetul cu încetul.

Pe aceeaşi linie, a sublinierii unităţii în diversitate a Europei actuale şi a stratului creştin pe care s-a construit civilizaţia europeană, se dezvoltă şi opiniile lui Elie Barnavi. Lucrarea sa "LâEurope frigide", una dintre ultimele apărute ale acestui universitar israelian, perfect francofon, român pe linie maternă, este un eseu-reproş adresat elitelor politice şi culturale ale Europei. Reproşul se bazează pe constatarea că factorii decidenţi ai bătrânului continent, politicieni sau universitari, ocultează sau au teama de a accepta câteva mari adevăruri care au stat la baza construcţiei unei Europe care este unitară în cel puţin patru puncte de vedere ce au modelat civilizaţia popoarelor din Irlanda până în Grecia. Acestea sunt: rădăcinile greceşti, care nu numai că au fost model de democraţie, ci au facilitat construirea unui instrumentar teologic creştin, impregnat de cultura gândirii greceşti, creştinismul care, deşi diferit din cauze politice, a fost un liant constant al civilizaţiei europene, dreptul roman şi, original, aportul barbarilor care ar fi fost primii "adevăraţi" europeni. Meritul acestor factori este de a fi contribuit, fiecare în parte, deci diferit, la naşterea şi forjarea unei civilizaţii europene care, din motive laicizante sau de politică numit "corectă", nu este recunoscută drept având rădăcini creştine, la nivel decizional, decât cu o oarecare teamă şi, desigur, informal. Concluzia sa este tranşantă şi are în vedere unicitatea civilizaţiei europene ale cărei rădăcini au o preponderenţă creştină: "Această dialectică a unului şi a multiplului, a asemănătorului şi a diferitului, a constituit nefericirea Europei, dar şi formidabila sa bogăţie şi dinamismul său fără pereche."

Opinii contrare

În această dezbatere ideatică, nu puţine sunt numele prestigioase care susţin că Europa nu are rădăcini creştine preponderente şi că aportul altor civilizaţii şi religii a fost vital pentru înfăţişarea actuală a bătrânului continent. Primul nume pe care îl convocăm este cel al lui Paul Veyne, care, într-o lucrare consacrată creştinării Europei şi rolului lui Constantin cel Mare, printre altele, dedică un capitol special ("Are Europa rădăcini creştine?") acestei problematici. După cum şi mărturiseşte, intenţia sa este şi de a-i răspunde lui Elie Barnavi, care în 2005 deja susţinea că Europa catedralelor este imaginea acestor rădăcini creştine, evidenţa construirii civilizaţiei europene pe baze creştine. Veyne respinge o asemenea idee printr-un argumentar care, în mare parte, susţine faptul că religia creştină nu este decât un factor al construirii Europei aşa cum o ştim, că socialul, individualismul şi evenimente ca Reforma au fost mult mai importante în făurirea civilizaţiei continentului decât legile evanghelice fundamentale, deci acel creştinism al începuturilor. Ca atare, "nu creştinismul se află la rădăcina Europei, ci Europa actuală este cea care inspiră creştinismul sau unele dintre variantele sale." Definitiv, prin diverse comparaţii cu aportul altor religii sau al unor civilizaţii care au contribuit la făurirea Europei, Veyne preferă judecăţile tranşante, în defavoarea unui creştinim constructiv, la bazele gândirii europene: "Aportul creştinismului la Europa actuală, care mai are încă o mare proporţie de creştini, se reduce aproape la prezenţa acestora printre noi".

Dacă Veyne îşi construieşte argumentarul utilizând, în special, situaţii europene propriu-zise, alţi cercetători mizează pe un alt instrumentar ideatic. Dacă ar fi să luăm doar un exemplu, îi vom convoca pe cei care sunt promotorii unor influenţe musulmane în Europa, influenţă ce ar fi grăbit progresul cunoaşterii şi ar fi participat, cu o mare doză de importanţă, la dezvoltarea civilizaţiei europene. Ca atare, respingând clar teze ca cele ale lui Gouguenheim, universitari ca Alain de Libera, Philippe Buttgen şi alţii răspund la modul polemic încercând să demonstreze că Islamul, în primul rând, dar şi alte religii au influenţat mai mult progresul cunoaşterii pe continent, începând din Evul Mediu, decât oricare altă "încercare" a creştinismului. Mai mult, controversele au luat amploare, iar tezele privind transmiterea cunoaşterii greceşti prin intermediul creştinilor arabofoni sau sirieci sunt catalogate drept ilustrative pentru "islamofobia savantă". Cert, controversele nu vor înceta, iar ideea rădăcinilor creştine ale Europei pare să deranjeze o parte a intelligentsiei universitare europene. Tonul polemic al acestor dezbateri spune foarte mult despre importanţa acestei problematici care pare să preocupe din ce în ce mai mult spiritele unei Europe care se caută pentru a-şi defini liniile unităţii viitoare.

De ce Europa are rădăcini creştine?

Nu este greu de observat că la fundamentul european se află creştinismul. Construcţia statelor, a naţiunilor şi progresul cunoaşterii sunt doar câteva dintre evidenţele acestei realităţi. De la un capăt la altul al Europei, creştinismul a fost şi este un liant, deşi se exprimă diferit ca limbă sau ca opţiune confesională. El a construit nu numai Occidentul catedralelor, ci şi spaţiul cultural românesc în care aportul oamenilor Bisericii a fost decisiv. Desigur, contribuţia unor învăţaţi necreştini este evidentă, dar nu stă la baza contituirii unei civilizaţii europene impregnate, încă de la naşterea sa, de imperativele evanghelice. Invitaţia la privirea în cheie teologică creştină a Europei este adresată prin simpla contemplare a ceea ce religia lui Iisus Hristos a construit: "Să admiri Muntele Saint-Michel şi monumentele de la Roma, Praga sau din Belem, să te delectezi cu muzica lui Bach sau cu cea a lui Messiaen, să contempli tablourile lui Rembrandt, să înţelegi, în mod real, unele opere ale lui Stendhal sau ale lui Victor Hugo, aceasta echivalează cu puterea de a decripta referinţele creştine care constituie frumuseţea acestor locuri şi a acestor capodopere", spunea Alain Corbin. Creştinismul a construit, după toate evidenţele, Europa şi continuă să fie liantul gândirii unei civilizaţii care în diversitate îşi regăseşte unitatea prin rădăcinile sale creştine.