„Recunoștința este o datorie elementară, o comportare firească și sănătoasă”

În Duminica a 7-a după Rusalii, textul evanghelic (Matei 9, 27-35) istorisește vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum de către Domnul Iisus Hristos. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat la sfârșitul Sfintei Liturghii oficiate în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale sensurile duhovnicești ale acestor minuni, subliniind că, „în esență, Evanghelia de astăzi ne arată că, prin credință în Hristos, cei bolnavi se vindecă”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat motivul pentru care Domnul Iisus Hristos a acționat diferit în vindecarea mutului demonizat și în vindecarea celor doi orbi: „După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, «îndată au adus la El un om mut având demon, și fiind scos demonul, mutul a grăit». Vedem că Domnul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteaptă mărturisirea credinței în cazul celor doi orbi înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost vindecat imediat ce a fost adus la Iisus. De ce? Pentru că mutul nu putea mărturisi credința sa. Însă muțenia lui nu era naturală, ci provocată de un demon, încât omul nu mai gândea el însuși și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de un duh rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații similare relatate de Sfintele Evanghelii, ca de pildă Matei 8, 28-34, vedem aici drama omului stăpânit de demon, căruia i-au fost confiscate de către demon gândirea, vocea și voința. Din acest motiv, Domnul Hristos n-a mai cerut mutului demonizat mărturisirea credinței sale, ci doar din iubire milostivă pentru oameni i-a dăruit acestuia sănătatea trupească și sufletească. În cazul omului mut, au fost suficiente credința și iubirea de aproapele ale celor care l-au adus pe mut la Iisus, căci mutul n-a venit la Iisus, ci a fost adus de alți oameni, spune Evanghelia”. 

În continuare, Preafericirea Sa a subliniat împletirea duhovnicească dintre smerenia Mântuitorului și recunoștința firească, copleșitoare, a celor doi orbi vindecați de El: „Iisus n-a vindecat pe cei doi orbi pe cale, pe drum, în stradă, ci în casă, discret, pentru că El nu aștepta slavă din partea oamenilor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. După ce a vindecat pe cei doi orbi, Domnul Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: «Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela» (Matei 9, 30-31). Înțelegem așadar că mai întâi Iisus cere credință celor doi orbi, iar după ce i-a vindecat, le poruncește să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu-L laude pe El, Vindecătorul lor. De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea pildă de smerenie nouă, ca, după ce am săvârșit binele, să nu ne mândrim cu fapta bună, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut lor. Când Domnul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată de fapt smerenia Sa. Dar cei doi orbi vindecați de Iisus nu au împlinit porunca primită de la El, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului că Iisus i-a vindecat de orbire. În doar câteva versete, Evanghelia acestei duminici ne prezintă în același timp smerenia Domnului Iisus Hristos și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce acești doi oameni bolnavi au suferit ani în șir întunericul orbirii, acum, vindecați fiind, au binevestit cu bucurie și recunoștință numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Orbii, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, «nu s-au putut stăpâni, ci s-au făcut predicatori și evangheliști». Prin fapta lor de recunoștință, ei au luminat duhovnicește atât pe contemporanii lor, cât și zecile de gene­rații care au citit sau au ascultat această Sfântă Evanghelie, arătând tuturor că recunoștința este o datorie elementară, o comportare firească și sănătoasă a omului căruia i s-a făcut un bine”. 

„Suntem chemați să devenim mâinile iubirii milostive a lui Iisus”

În cele din urmă, Întâistătătorul Bisericii noastre a pus în lumină vocația lucrătoare a Bisericii și a fiecărui credincios de a răspunde răutății lumii cu înmulțirea binefacerilor, asemenea Domnului Iisus Hristos.

„După ce fariseii L-au ocărât și L-au batjocorit, Iisus «străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, predicând Evanghelia Împără­ției și vindecând toată boala și toată neputința în popor», spune Evanghelia, pentru ca să ne învețe cum să răsplătim bârfitorilor noștri: nu cu alte bârfe, ci cu mai mari binefaceri, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Deci Iisus nu S-a descurajat, ci a continuat să facă și mai mult bine după ce L-au vorbit de rău fariseii. De asemenea, vedem că Iisus cutreieră orașe și sate, merge să vindece bolnavi, nu așteaptă pe toți să vină la El în Capernaum. Domnul Iisus Hristos binevestește mai întâi El însuși Evanghelia Împărăției cerurilor și apoi trimite pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să vestească Evanghelia. Atât în cazul Domnului Iisus, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări minunate și de eliberarea oamenilor posedați de demoni. Prin aceasta noi învățăm permanent că Biserica lui Hristos, alături de predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele credinței evanghelice sau ale iubirii milostive, și anume să aline suferința celor bolnavi, să ajute pe oameni să se elibereze de orice rele care tulbură și întristează viața lor. Evanghelia acestei duminici ne cheamă și pe noi să ajutăm pe cei bolnavi și întristați. Astfel, suntem chemați să devenim mâinile iubirii milostive a lui Iisus, prin dărnicia noastră, spre a oferi ajutor celor bolnavi, flămânzi, săraci și tuturor celor care cer ajutorul lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor aflați în nevoi folosind adesea mâinile darnice ale celor care ascultă Evanghelia lui Hristos și săvârșesc fapte bune pentru oame­nii săraci și bolnavi”, a spus Preafericirea Sa.