Reprezentantul românilor

În contextul experimentului pre/constituţional, început pe fondul crizei Monarhiei habsburgice, ca actor continental şi cadru geopolitic al naţionalităţilor, Curtea de la Viena a preferat să trateze direct cu episcopul Şaguna. Trecând peste orice fel de neînţelegeri, în scop naţional, ierarhul ortodox şi l-a asociat adesea în demersurile sale pe Alexandru Sterca Şuluţiu, episcopul greco-catolic.

Prima misiune are loc în contextual convocării senatului imperial înmulţit Verstärkter Reichsrat - (31 mai-28 sept. 1860), ca prolog la epoca constituţională ce deschidea "primăvara popoarelor" Monarhiei, înaintea îngheţului dualist. Rolul său era pur consultativ, scopul fiind găsirea unei soluţii pentru evitarea unui moment asemănător celui din â48. Viaţa internă a Monarhiei se deteriorase din lipsa unei politici faţă de naţionalităţi, care să stimuleze dezvoltarea dialogului. Deceniul absolutist potenţase tensiunile, cu efecte explozive.

Propune descentralizarea monarhiei

Agenda diplomatului Şaguna a fost încărcată, punctată fiind atât de întâlniri oficiale, cât şi neoficiale: 27/15 mai - audienţă la împărat; 2 iunie - întâlnire cu arhiducele Franz Karl; 3 iunie - poftit de arhiducele Rainer; 5 iunie - invitat la prânzul împărătesc; ministrul prezident, contele Rechberg, îl pofteşte la "teiu (ceai) pe marţi, după teatru, în toate săptămânile" (cf. I. Lupaş). Trebuie amintite luările de cuvânt din a 7-a, a 11-a (15 septembrie) şi a 19-a şedinţă (26 septembrie).

Mesajul ierarhului-diplomat a fost de conciliere şi cooperare între naţionalităţi. Poziţia sa a fost exprimată într-un proiect-soluţie pentru ieşirea din criză a Monarhiei. În şedinţa a 7-a, în cuvântul despre buget, el arăta că soluţionarea problemei financiare consta în crearea unor instituţii politice, prin care statul, "supus legilor de drept şi moralitate", devenea organismul menit să dezvolte puterile spirituale şi materiale ale tuturor cetăţenilor săi" (cf. N. Popea).

Propunea o regândire a politicii imperiale care să îmbine unitatea Austriei cu principiul egalităţii naţionale şi o reaşezare a Monarhiei pe principii constituţionale.

În cea de-a 19-a şedinţă (26 septembrie), Şaguna făcea o propunere-proiect de descentralizare a Monarhiei. Aceasta urma să joace rolul de cadru, lăsând o bogată autonomie locală, bazată pe principiul egalităţii naţionale şi al libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, având şi un declarat scop de creştere economică. Era o interpretare lucidă a manifestului împărătesc din 15 iulie 1859, care anunţa "că binele înlăuntru şi puterea în afară a Austriei se va putea stabili prin cuviincioasa dezvoltare a puterilor ei celor avute spirituale şi materiale, precum şi prin cuviincioasa îmbunătăţire a legislaţiunii şi administraţiei". Fiecare teritoriu al coroanei era autonom şi avea o constituţie.

Susţinător al libertăţii presei, educaţiei şi industriei

Alte puncte din proiect: respectarea unităţii Austriei, dar şi a obiceiului local şi a principiului egalităţii naţionale, menţinerea prerogativelor împăratului. Constituţia trebuia să conţină principiile generale, pe care dietele provinciale le-ar fi adaptat în funcţie de condiţiile locale. Conform proiectului său, sarcinile principale ale organismelor administrative erau asigurarea libertăţii presei şi a întrunirilor, promovarea educaţiei şi industriei şi garantarea folosirii tuturor limbilor la toate nivelurile administraţiei publice.

Responsabilitatea principală a guvernului central de la Viena era de a veghea la respectarea principiilor largi de bază de fiecare parte constitutivă a Monarhiei. Parlamentul de la Viena urma a fi alcătuit din reprezentanţii tuturor provinciilor Coroanei. Transilvania, ea însăşi mozaic de naţionalităţi (români - majoritari maghiari, saşi şi secui), trebuia să devină un model al cooperării locale, bazată pe principiul egalităţii naţionale. Aici, naţionalităţile conlocuitoare aveau o experienţă comună. Şaguna a exemplificat un moment pe axa istoriei comune, relansând un posibil model de colaborare de pe poziţiile egalităţii: alianţa politică realizată în secolul al X-lea între voievodul român Gelu şi Tuhutum, conducător al celor dintâi maghiari în Transilvania, care, potrivit tradiţiei istorice, creaseră o coproprietate de egali asupra pământului. Problema unirii românilor nu era ridicată din perspectivă teritorială, ci spirituală.

Viziunea sa asupra noii structuri din Monarhie era însă "prea" radicală pentru gândirea vremii. Propunerea nu a polarizat adunarea, căci aceasta era formată dintr-o majoritate fidelă vechii ordini. Nici pentru imperiali nu putea fi pe plac, întrucât Monarhia nu îşi fundamenta politica pe principii atât de democratice şi nici nu era pregătită să le primească, în ciuda declaraţiilor. Această reorientare a politicii sale către popoarele ce o locuiau era o încercare de supravieţuire într-un context nou, în care marile puteri nu mai erau dispuse să joace după regulile sistemului lui Metternich.

Faptul că s-a promulgat Diploma din 20 octombrie 1860 se poate interpreta ca semn că "cele mai importante decizii privitoare la viitoarea organizare a Monarhiei (şi a Transilvaniei) fuseseră deja luate". Acest joc diplomatic favoriza una dintre minorităţi, cea maghiară, căci Diploma a constituit "o încercare de compromis între Curte şi Ungaria" (cf. K. Hitchins).

Petiţii ale românilor către împărat

Prologul Conferinţei regnicolare de la Alba Iulia (30-31 ianuarie/11-12 februarie 1861), la care au participat toate naţiunile şi confesiunile transilvane, l-a constituit Conferinţa naţională a fruntaşilor români de la Sibiu (1/13 - 4/16 ianuarie 1861). Este importantă, fiindcă în cadrul ei reprezentanţii românilor din Transilvania au adoptat o poziţie comună, în vederea participării la negocieri cu celelalte "naţiuni" (maghiarii şi saşii) din Transilvania. Conferinţa a avut consimţământul Curţii de la Viena şi a fost prezidată de cei doi episcopi: Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca Şuluţiu. Au participat 150 de delegaţi ortodocşi şi catolici, în număr egal, din "clasa românească de mijloc" - preoţi, dascăli, oficialităţi publice, oameni de afaceri şi avocaţi (cf. Keith Hitchins). Baza deliberărilor au constituit-o poziţiile anterioare exprimate în două documente: Şaisprezece Puncte de la 1848 şi petiţia-program rezultată în urma reconcilierii poziţiilor grupului de la Braşov cu cel de la Sibiu.

Înţelegând că Viena nu avea vreun interes în a încuraja naţionalismul românesc, Andrei Şaguna s-a exprimat în termenii cooperării dintre popoarele conlocuitoare, căci toţi erau "fii ai aceleiaşi patrii" şi trebuiau să înveţe să muncească împreună spre binele comun, altfel, i-a avertizat el, împlinirea naţională ar fi iluzorie. Principiile egalităţii naţionale şi fraternităţii trebuiau să-i guverneze (N. Popea).

Propunerile sale au fost acceptate, ele fiind în asentimentul tuturor şi vizând, pe baza Diplomei din octombrie, stabilirea statutului naţiunii române. Discuţiile s-au concretizat în două petiţii adresate împăratului. Prima conţinea programul naţional, pe care o delegaţie condusă de Sterca Şuluţiu l-a prezentat înaintea tronului. Episcopul Şaguna i-a sugerat omologului său greco-catolic să-i folosească propriile propuneri din Verstärkter Reichsrat, ca instrument de negocieri. A doua se referea la reprezentarea naţiunii române la Alba Iulia (cf. K. Hitchins), misiune la care ne vom referi în numărul următor.