Rugăciunea în gândirea Sfinţilor Părinţi

Un articol de: † Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților - 23 Feb 2015

Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu se arată numai celor ce se roagă Lui, potrivit rugăciunii atottainice şi negrăite a Fiului către Tatăl (a se vedea capitolul XVII, de la Ioan).

Rugăciunea, în gândirea Sfinţilor Părinţi, este vorbirea minţii cu Dumnezeu, hrană şi curăţire a minţii, zid sigur, portar al virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredinţare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuţi, vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a descurajării, legătura gândurilor şi înţelegerea supremă a minţii, urcuşul minţii spre Dumnezeu şi lepădarea de toate pentru dobândirea a toate. Ea este cunoştinţă a lui Dumnezeu, pecetea şi bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mişcare îngerească şi puterea celor netrupeşti, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinţei şi încredinţarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăţie şi simbol al sfinţeniei, baia curăţiei şi arătarea botezului, veselia sufletului şi semn al împăcării, raza soarelui minţii şi luceafăr al inimii, întărirea creştinismului, lucru al pustnicilor şi petrecerea sihaştrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu, puterea susţinătoare a lumii, maica lacrimilor şi totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută, descoperirea celor viitoare, judecata şi scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul judecăţii viitoare.

Rugăciunea constă în a-ţi împreuna cugetul cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu mărturisirea păcatelor şi cu suspine nevăzute şi cu o dispoziţie nepătimaşă câştigată prin deprindere şi care răpeşte mintea prin dragoste desăvârşită spre înălţimea spirituală.

Despre rugăciune ca învârtire a sufletului în jurul lucrurilor dumnezeieşti

Sfântul Marcu Ascetul spune că toate câte le vorbim sau le săvârşim fără rugăciune ni se arată mai pe urmă sau greşite, sau vătămătoare, dovedindu-ne lipsiţi de sens prin cele ce urmează.

Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, în a depinde şi a te încrede pururea în El. Când ai ajuns în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea nimic din cele ale lumii, să ştii că te afli în hotarele nepătimirii, deoarece starea cea mai înaltă a rugăciunii este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup şi de lume şi a devenit cu totul imaterială şi fără formă. Căci, cel ce se roagă nu trebuie să se oprească din urcuşul său, pentru că numai aşa mintea va putea urma Celui ce a străbătut cerurile pentru noi, lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăveşte din suflet niciodată. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor sau în înfăţişarea trupului şi în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce ştiu să înţeleagă, în meditaţia cugetării, în lucrarea minţii şi în pomenirea lui Dumnezeu cu umilinţă stăruitoare. Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât, ci ea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu, fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeieşti, iar sfârşitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu şi înălţarea la un singur duh cu El.

Sfântul Ioan Carpatinul spune că precum unirea cu focul face fierul cu neputinţă de pipăit, aşa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmaşilor care se silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, ştiind-o pe aceasta minţii apărătoare, iar lor vătămătoare.

Din rugăciunea curată izvorăsc virtuţi ca: înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea, iar frumuseţea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorinţă nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu.

Rugăciunea curată este urmată de cunoştinţă şi umilinţă

Dacă rugăciunea nu este împodobită de smerita cugetare, simplitate şi bunătate, rugăciunea aceasta, sau mai bine zis păruta rugăciune, prea puţin ne poate folosi. Pentru că, dacă nu vedem în noi roadele dragostei, ale păcii, bucuriei, simplităţii, smeritei cugetări, blândeţii, nevinovăţiei, credinţei, îndelungii-răbdări, înseamnă că răbdăm ostenelile fără de nici un folos, căci ostenelile primim să le răbdăm pentru folosul roadelor. Deci, dacă nu se află în noi roadele celor de mai sus, fără îndoială că este de prisos lucrarea. Unii ca aceştia nu se deosebesc întru nimic de fecioarele cele nebune, care pentru că nu au avut în inimi untdelemnul duhovnicesc, care este lucrarea virtuţilor prin Duhul, au fost numite nebune şi au fost lăsate afară de cămara de nuntă a Împăratului, neprimind nimic pentru osteneala fecioriei. Petrecând un singur ceas la rugăciune, gândurile omului sunt duse spre lucruri nemărginite şi necuprinse, încât în acel ceas omului îi vine să plece cu sufletul deodată cu rugăciunea.

Rugăciunea curată este urmată de cunoştinţă şi umilinţă, căci mintea şi cugetul ce se înfăţişează lui Dumnezeu printr-o simţire puternică şi printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate şi de umilinţa sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul şi duhul aleargă şi cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinţă şi dragoste, întreg omul dinlăuntru liturghiseşte lui Dumnezeu. Iar dacă în toată lucrarea va fi nelipsită rugăciunea, această maică a bunătăţilor, nu vei aţipi până nu vei primi pe Mirele care te va duce înlăuntru şi te va umple de slavă şi de veselie negrăită. Căci ea înlătură toate piedicile, netezeşte cărarea virtuţii şi o face uşoară celui ce o caută, depărtează gândurile pătimaşe, alungă înţelesurile lumii şi izgoneşte cele vremelnice.

Rugăciunea din inimă face să răsară dragostea dumnezeiască care trezeşte mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci, mintea unindu-se cu dragostea rodeşte înţelepciunea şi prin înţelepciune dă rostire celor tainice. Puterea rugăciunii este înţelepciunea mişcată de Duhul Sfânt. În acest caz mintea se face nematerială şi luminoasă, formând într-un chip negrăit un singur Duh cu El. Deci, rugăciunea este o lucrare neobosită produsă de har, din care se naşte un izvor de sfinţită veselie ce atrage la ea mintea şi o scoate din nălucirile întinate şi de multe feluri.

Rugăciunile sunt nervii sufletului, căci precum trupul este susţinut laolaltă prin nervi şi prin el se mişcă în chip unitar, persistă şi îşi menţine tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceştia, desface toată armonia trupului, tot aşa sufletele se armonizează şi se susţin laolaltă prin rugăciune, şi prin ea străbate drumul evlaviei.

Rugăciunea ce se săvârşeşte înlăuntrul inimii, însoţită de luarea-aminte şi trezvie, fără nici un alt gând, deci şi fără nici o nălucire, face mintea prin cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“ să se întindă în întregime spre însuşi Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial şi negrăit; iar prin cuvântul „miluieşte-mă“, o face să se întoarcă şi să se mişte spre ea însăşi, nesuportând să nu se roage pentru sine. Într-o astfel de stăruinţă, inima înghite pe Domnul şi Domnul înghite inima şi cele două se fac una. Această rugăciune are nevoie de timp îndelungat şi de osteneală pentru ca să scoată pe vrăjmaş din întinderile inimii şi să se sălăşluiască în ea în chip vădit Hristos. Căci, numai prin curăţia minţii omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu, după care mintea vede descoperiri şi semne.

Darurile rugăciunii

Rugăciunea dă sufletului şi puterea Duhului spre lucrare, iar cel ce s-a făcut părtaş de Darul Duhului primeşte puterea mai presus de fire, învăţătura mai presus de lume şi mângâierea dumnezeiască. Când simţi dulceaţă sau străpungere în rugăciune, rămâi în acea stare, căci atunci se află păzitorul care se roagă împreună cu noi. Sau cum spune Sfântul Pavel: „Omul lăuntric primeşte prin rugăciune cuvinte negrăite pe care nu este cu putinţă omului a le spune“ (II Corinteni 12, 4).

Rugăciunea destramă şi risipeşte din suflet norii patimilor şi luminează mintea cu lumina veseliei şi a mângâierii. Vederile arătate sfinţilor, atât celor vechi-testamentari, cât şi celor nou-testametari, au avut loc în vremea rugăciunii, deşi au fost situaţii în care Dumnezeu nu a ascultat unele rugăciuni (Ieşirea 32; 30-35; Isaia 1, 15; 29, 13; Ieremia 7, 16; 11, 14; Amos 7, 8-9). Numai prin rugăciune, care este duh şi viaţă, aducem în suflet bunăvoinţa luminoasă a lui Dumnezeu şi sălăşluirea Lui, ne facem biserică a lui Dumnezeu cu pregătire pentru odihnirea în El. Pomenirea continuă în rugăciune a lui Dumnezeu pune stăpânire pe întinderea sufletului. Sobornicitatea sau comuniunea dă putere rugăciunii, iar cel ce se roagă sporeşte în sine când ştie că rugăciunea lui este însoţită de a altora. Dumnezeu nu se slăveşte altfel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit şi Fiul de către Tatăl. Şi aceleaşi trebuie să le facem şi noi cu sârguinţă, ca prin aceleaşi să slăvim pe Cel ce primeşte să se numească „Tatăl nostru cel din ceruri“ şi să fim slăviţi de El cu slava Fiului în Care a fost înainte de a fi lumea prin El. Numai prin rugăciune, în care sunt ascunse toate visteriile dragostei, ni se împărtăşesc puterea mai presus de fire, învăţătura mai presus de lume şi mângâierea dumnezeiască precum darurile cele mai mari ale Sfântului Duh pentru ca şi noi să împărăţim, întocmai cu Apostolii, împreună cu El în împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl.

Bibliografie:

Sfântul Calist Patriarhul, Filocalia VIII, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 259.

Sfântul Evagrie Ponticul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 109.

Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, pp. 131-133.

Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 164.

Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, 1980, p. 403.

Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 81-82, 179.

Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 324.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 39, 76, 93.

Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, pp. 288-289.

Sfântul Simeon Metafrastul, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 311-312, 358.

Sfântul Teodor al Edesei, Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 237.