Săptămâna Sfintelor Pătimiri în imnele poetice ale Bisericii

Momentele de tragică amin­tire, când Hristos a fost judecat, pălmuit, scuipat, părăsit de către ucenici şi apoi răstignit, sunt văzute de către Bise­rică drept prilej de bucurie! De ce oare? Pentru că, prin dureri şi răni, suliţă, moarte şi apoi în­viere, neamul omenesc s-a îm­păcat cu Dumnezeu, exis­tând posibilitatea mântuirii noastre!

Sfânta şi Marea Luni

„Ziua aceasta aduce luminat începuturile Pătimirilor Dom­nului, veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de către Pilat. Şi încă lovit fiind lovit de rob cu palma peste cap, toate va să le rabde, ca sa mântuiască pe om. Pentru acesta să zicem, Iubi­to­rule de oameni, Hristoase Dum­­nezeule, dăruieşte iertare de greşeala celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale Pătimiri“ (Stihira a II-a, din Utrenia Sfintei şi Marii Luni).

Deşi astăzi s-a pierdut ca­rac­terul poetic al imnelor Bise­ri­cii şi al alcătuirii sfinte a melo­zi­lor şi imnografilor creştini din primele secole ale istoriei creş­ti­nismului, caracterul sacru al acestor cântări străbate până la noi, cei de astăzi.

Biserica, prin intermediul troparelor şi a stihirilor pre­zen­te în slujbele Vecerniei şi ale U­treniei, a adus pe buzele cre­din­cioşilor teologia şi învăţătu­ra de credinţă. Pusă pe o me­lo­die, dog­ma a devenit imn liturgic, reflectând prin cântare a­de­vărurile mântuitoare ale Sfintei Biserici. Secolul al IV-lea a fost cunoscut în istorie drept veacul troparului. În stihuri poetice, alternate de me­lodii duioase, creştinii trăiau cu mare intensitate cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, au apărut în cultul liturgic alcă­tuiri poetice, care sunt prezente până astăzi în cărţile de cult.

Bucuria prăznuirii unei săr­bători împărăteşti legată de un eveniment din viaţa Mântui­to­ru­lui sau a Maicii Domnului, cinstirea mucenicilor, a sfinţi­lor cuvioşi şi a Părinţilor Bise­ri­cii, toa­te aceste momente şi-au găsit e­co­ul în imnografia liturgică. Dintre toate aceste poezii duhovniceşti, cele mai profunde sunt cele din Săptămâna Sfin­telor Pătimiri.

Sfânta şi Marea Luni, cu Denia din seara Duminicii de Florii, deschide evenimentele tragice ale unei perioade ce cântă, tânguit, pătimirile din prea multă dragoste ale Fiului lui Dumne­zeu: „Ziditorul merge să ia răs­tignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de către Pilat. Şi, încă lovit fiind, lovit de rob cu palma peste cap, toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om“ - aşa cum cântă sedealna deniei.

Evenimente care au avut loc cu două mii de ani în urmă sunt trăite în Biserică precum „un veşnic astăzi“. Cântarea ne invită pe fiecare să deschidem această săptămână ca pe o „prăznuire cu cântări“. Mo­men­­tele de tragică amintire, când Hristos a fost judecat, pălmuit, scuipat, părăsit de către ucenici şi apoi răstignit, sunt văzute de către Biserică drept prilej de bucurie! De ce oare? Pentru că, prin dureri şi răni, suliţă, moarte şi apoi în­viere, neamul omenesc s-a îm­pă­cat cu Dumnezeu, existând posibilitatea mântuirii noastre!

Sfânta şi Marea Marţi

„Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le grijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă. Ca să in­trăm cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului, căci Mirele ca un Dumnezeu dă tuturor cununa cea nestricăcioasă.“ (Sedealna I de la Denia din Sfânta şi Marea Marţi)

Imnografia sfântă a Biseri­cii, compusă de melozi şi imnografi, este modul prin care Bi­se­rica aduce pe buzele credin­cio­şilor învăţătura de credinţă. Dog­ma a prins viaţă în imnul liturgic, adevărul de credinţă a fost pus în versuri, ca să fie mai uşor înţeles şi trăit de către cre­dincioşi. Vers şi melodie au devenit moduri prin care cultul creştin şi-a împărtăşit bucuria Învierii Mântuitorului Hristos, dar şi durerea pentru sfintele Sale pătimiri.

Dacă Sfânta şi Marea Luni aduce în prim-plan pe Iosif, fiul lui Iacov, şi pilda smochinului ce s-a uscat, Sfânta şi Marea Marţi ne zugrăveşte o altă pil­dă spusă de către Însuşi Hris­tos – pilda celor zece fecioare. Hris­tos, cel ce se pregăteşte să mear­gă spre judecată, pălmui­re, scuipare, răstignire şi moar­te de bunăvoie, pentru împă­ca­rea noastră cu Dumnezeu este văzut drept „adevăratul Mire“.

Simplul fapt de a călca pragul bisericii, în această perioadă plină de tristeţe duhov­nicească, devine participare la nuntă. Pătimirile lui Hristos şi bucuria unei nunţi, unde totul radiază, devin noţiuni cu ace­laşi înţeles. Un paradox, am pu­tea spune. Însă, teologia aşa a văzut mereu întâlnirea cu Dumnezeu - la Biserică şi, mai ales, în primirea Sfintei Euha­ristii, drept cea mai mare bucu­rie, egală cu bucuria unei nunţi: „Ca să intrăm cu Dânsul la nuntă gătiţi“. Condiţiile participării la bucurosul eveniment sunt minime şi simple: „În virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă“, la care se adaugă candela sufletului nostru - mereu aprinsă! (Nicolae Pintilie)