Semnificaţia liturgică a celei de-a doua zi din săptămână

Trebuie reţinut dintru început că ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurătoarea laică a timpului, ci începe de cu seara. Cu alte cuvinte, ziua liturgică este intervalul de timp dintre două seri consecutive. De aceea, sărbătoarea şi slujba oricărei zile încep cu Vecernia din ajunul zilei respective, având ca fundament textul biblic, care zice: "Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, ziua a doua…" şi aşa mai departe. Trebuie, de asemenea, reţinut că fiecare zi din cursul anului şi, prin urmare, din cursul săptămânii liturgice este consacrată comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii noastre, aşa precum ne arată şi calendarul bisericesc, sinaxarul sau cărţile de liturgice. Astfel, duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, cel mai mare eveniment din istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc. Ziua de luni are şi ea o dimensiune aparte în raţionamentul bisericesc. Cu toate că în accepţia curentă a calendarului civil ea apare ca prima zi a săptămânii, în realitate, liturgic vorbind, ea este a doua, după duminică. Şi cum duminica aminteşte în primul rând de prima zi în care Dumnezeu a început creaţia lumii, a părut firesc ca Sfinţii Părinţi să rânduiască ziua de luni pentru a fi închinată primelor făpturi create de Dumnezeu înaintea lumii văzute, adică Sfinţilor Îngeri, ca mijlocitori între Sfânta Treime şi om. De aceea, în slujbele zilelor de luni vom întâlni îndeosebi cântări închinate cereştilor şi netrupeştilor puteri. Nu întâmplător, ziua de aceasta este consacrată liturgic ca şi zi de pocăinţă. Acesta este şi motivul pentru care vieţuitorii din mănăstiri şi chiar unii credincioşi mai râvnitori aleg să postească în această zi, alături de zilele de miercuri şi vineri. De multe ori, acest post de luni este o expresie a pocăinţei personale, dar şi o manifestare a evlaviei faţă de îngerul nostru păzitor.