Sfântul Grigorie de Nazianz, teologul Sfintei Treimi

Născut în jurul anilor 329-330, în familia episcopului Grigorie cel Bătrân, Sf. Grigorie de Nazianz a dăruit Bisericii, alături de bogata moştenire materială, lucruri nepreţuite: formularea clasică a învăţăturii de credinţă despre Sfânta Treime şi o capodoperă literară creştină, rodul unei sinteze între creştinism şi cultura elenistică. Opera sa scrisă face din Sfântul Grigorie de Nazianz cel mai copiat autor în manuscrisele bizantine, după Sfânta Scriptură.

Numărat în rândul Sfinţilor Capadocieni, a studiat retorica în Cezareea, Alexandria Egiptului şi la Atena, în spiritul critic al teologiei. Amintind doar două nume ale celor cu care a legat rodnice prietenii, realizăm prestigiul atins de tânărul teolog Grigorie din Nazianz: Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Ieronim, două superlative aparţinând unor lumi diferite, orientală, respectiv apuseană. A fost hirotonit preot, apoi arhiereu, ocupând scaunul episcopal din Sasima, Nazianz, Constantinopol şi Arianz. În anul 390 sau 391, trece la cele veşnice, în cetatea Arianz, lăsând toată avuţia sa Bisericii.

O singură iubire: Cuvântul lui Dumnezeu

Întreaga sa viaţă a cunoscut o evoluţie graduală, parcurgând toate etapele fireşti până la înalta demnitate arhierească. Asemenea, şi cultura: mai întâi a citit, apoi a vorbit şi abia apoi a scris. În timpul studiilor, a acumulat. De la amvon, a împărtăşit credincioşilor tainele teologiei. Odată cu „retragerea activă“ la Nazianz, după anul 381, cuvintele ce răsunau mai înainte din amvon sunt aşternute, în linişte, pe hârtie. Vorbim despre secolul al IV-lea, perioadă în care publicistica avea un înţeles total diferit de ce cunoaştem astăzi. Autorul dicta sau scria un manuscris, trimitea un exemplar câtorva prieteni, iar aceştia îl copiau şi îl difuzau mai departe. Întreaga sa viaţă, pe care perioadele grele şi-au pus o grea amprentă, arată un altfel de jertfă pentru creaţie. Încă de la vârsta de patruzeci de ani, mărturisea într-unul dintre poemele sale: „Aveam o singură iubire, gloria literelor acumulate de Răsărit şi de Occident, ca şi de Atena, slava Greciei. Pentru ele am îndurat timp îndelungat atâtea“.

Poemele autobiografice ale Sfântului Grigorie de Nazianz sunt unice în literatura patristică. „Teologul“ prin excelenţă al Bisericii se destăinuie, îşi deschide sufletul şi îşi prezintă viaţa şi trăirile într-un „jurnal liric“. Jean Bernardi, autor al unei biografii cu titlul „Grigorie din Nazianz“, îl numeşte „retor şi poet desăvârşit“. Aceeaşi ediţie conţine, pentru prima oară în limba română, o selecţie a Poemelor autobiografice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, în traducerea părintelui Ioan Ică jr.

Cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz - „revărsarea dumnezeieştii grăiri“

În cultul Bisericii, la 25 ianuarie este pomenit cel între sfinţi părintele nostru Grigorie, „cuvântătorul de Dumnezeu“, arhiepiscopul Constantinopolului. Poate cea mai cunoscută virtute a celui supranumit „Vulturul“ din amvonul Bisericii Învierii din Constantinopol este chiar oratoria sa. Cuvântările ocupă un loc aparte în opera sa. Încă din timpul vieţii, până spre sfârşitul veacului al IV-lea, nouă dintre cuvântări au fost traduse în limba latină de către Rufin din Aquileea. O ediţie completă a Cuvântărilor Sfântului Grigorie Teologul se păstrează în colecţia de patrologie Migne, numărând 44 de creaţii literare. Au primit denumirea de „cuvântări“ întrucât prezintă, mai mult sau mai puţin, aspecte oratorice.

Un gen aparte de cuvântări sunt cele cu caracter funebru: trei familiale (la moartea fratelui Chesarie, apoi a surorii Gorgonia şi a tatălui Grigorie) şi una la capul prietenului său, Sfântul Vasile cel Mare. Cuvântul funebru rostit la moartea Sfântului Vasile cel Mare şi aşternut, mai apoi, pe hârtie impresionează prin lungime. Este încununarea unei adevărate prietenii, începută între doi tineri ce nu ştiau decât calea bisericii şi a şcolii în Atena, continuată în slujirea sacerdotală şi pecetluită cu împreuna-locuire în rândurile sfinţilor.

„Am introdus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără!“

Din opera Sfântului Grigorie Teologul, de o deosebită importanţă pentru viaţa Bisericii sunt cele cinci cuvântări teologice, apărute în contextul unor frământări cu privire la dogma Sfintei Treimi. Gândirea sa a contribuit la triumful Ortodoxiei enunţate de Sinodul I Ecumenic din anul 325, în ceea ce priveşte dogma despre dumnezeirea Fiului. Teologia despre Sfântul Duh era, însă, un subiect nou, abordat de Sfântul Vasile cel Mare în tratatul „Despre Duhul Sfânt“, din anul 375. Argumentele Sfântului Grigorie au stat la baza învăţăturii de credinţă stabilite de Sinodul al II-lea Ecumenic, de la Constantinopol, din anul 381, când a fost enunţat şi Simbolul de credinţă.

Portretul Sfântului Grigorie de Nazianz

Sinaxarul zilei de 25 ianuarie, rânduit a se citi la slujba Utreniei închinate pomenirii Sfântului, se încheie cu un portret fizic: „Şi era Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit, căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv“.