Sfântul Paisie de la Neamţ, în căutarea isihiei: Muntenia şi Sfântul Munte

În Muntenia, Petru Velicikovski, devenit între timp rasoforul Platon, avea să trăiască cei mai liniştiţi patru ani ai vieţii sale. Între 1742 şi 1746 petrece o perioadă de iluminare şi înduhovnicire într-una din cele mai vechi vetre de isihaşti din răsăritul Europei: zona Vrancea-Buzău. Aici, încă din secolul al XIV-lea se stabiliseră, în chilii izolate, pustnici, practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus.

La sosirea lui Platon, acest spaţiu sacru era deja purtător a patru veacuri de tradiţie isihastă. Sub puternica înrâurire a centrelor isihaste din Muntele Athos şi din Bulgaria, viaţa monahilor de aici se coagulase în jurul câtorva schituri, organizate după rânduiala athonită şi răspândite pe un spaţiu restrâns. Sosirea aici a unui alt ucrainean rămas celebru în Istoria Bisericii, stareţul Vasilie schimonahul, transformă cele patru veacuri de tradiţie într-un nume aproape sinonim cu termenul de "isihasm": POIANA MĂRULUI. În 1733, stareţul de origine ucraineană Vasile întemeiază Schitul Poiana Mărului, unde va rămâne până la moarte. El va fi practic nu numai stareţul acestui schit, ci şi conducătorul spiritual al unei comunităţi de douăsprezece schituri din zona Vrancei, care, sub păstorirea sa, formează un veritabil centru isihast de rânduială athonită.

În trei dintre aceste schituri avea să poposească şi Petru/ Platon. Mai întâi la DĂLHĂUŢI (judeţul Vrancea), şi apoi la TRĂISTENI şi CÂRNU (judeţul Buzău), cel din urmă schit ctitorit de Mircea Ciobanul şi refăcut de Matei Basarab. Aici, noul venit întâlneşte oameni care se apropie foarte mult de modelul uman de desăvârşire imaginat de el din copilărie: oameni care, în tăcere, într-o rânduială desăvârşită şi o bună cuviinţă fără cusur, duc la bun sfârşit pravila în biserică, pregătitul mâncării în bucătărie, copierea cărţilor în chilie. Oameni care se întreţin din lucrul propriilor mâini şi care vieţuiesc într-o comuniune desăvârşită cu natura, cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu cei din jur. De la ei învaţă tânărul Platon, între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, tot ce trebuie să ştie un monah desăvârşit: de la coptul pâinii şi culegerea viei până la tipicul pravilei din biserică şi al pravilei de chilie. De la ei află despre practicarea Rugăciunii lui Iisus, despre coborârea minţii în inimă, despre părinţii isihasmului şi scrierile lor. Aici se aşază în sufletul său sămânţa tuturor marilor idei pe care mai târziu le va pune în practică, în chip de întâi-stătător al unor obşti monahale uriaşe. Şi tot aici cunoaşte pentru prima oară dulceaţa traiului într-o obşte bilingvă.

Modele de monahi din viaţa Sfântului Paisie

Formată în egală măsură din călugări de origine slavă (maloruşi şi velicoruşi), dar şi români (munteni şi moldoveni), obştea de la Poiana Mărului era practic bilingvă, limbile slavonă şi română fiind folosite simultan atât pentru comunicare între monahi, cât şi în cuvintele de învăţătură. Este şi motivul pentru care Petru/Platon învaţă foarte bine limba română în cei patru ani de şedere aici, iar acest bilingvism slavono-român va fi amprenta sa lingvistică pe care o va pune pe toate obştile pe care le va păstori mai târziu.

Dorul de a-şi găsi un părinte duhovnicesc şi de a intra în ascultare îl face pe Platon să se apropie şi aici de oameni profund înduhovniciţi, a căror amintire o va purta peste ani. Astfel, îl cunoaşte pe DOROTEI, egumenul schitului Dălhăuţi, pe eremitul RAFAIL, care îşi asigura traiul din copierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, pe DOMETIE, egumenul schitului Trăisteni. Îl cunoaşte aici şi pe schimonahul PROTERIE, ucrainean din Poltava, care, în fiecare zi la prânz, hrănea din belşug păsările cerului care i se aşezau pe umeri şi pe cap, însoţindu-l la biserică pentru fiecare Liturghie. În timpul slujbei aşteptau pe acoperiş, iar apoi îl însoţeau la fel, pe drumul de întoarcere, de la biserică până la chilie. Un alt monah care se înscrie în biografia lui Petru este schimonahul IOAN din Rusia Mare. Acesta pregătea singur masa pentru toţi fraţii, iar la sosirea acestora în trapeză le spăla picioarele într-un vas anume pregătit şi le săruta apoi cu dragoste. La Cârnu îl cunoaşte pe părintele ONUFRIE pustnicul, dar mai cu seamă se apropie de stareţii MIHAIL de la Trăisteni şi VASILE de la Poiana Mărului.

Acesta din urmă avusese un ucenic pe nume PAISIE pe care îl văzuse părăsind această lume de foarte tânăr, cu puţin timp înainte de sosirea lui Platon în Muntenia. Fie din nevoia de a-şi atenua durerea pierderii lui Paisie, fie din admiraţie pentru râvna nou-venitului spre îndumnezeire, stareţul VASILE îl ia pe Platon ucenic, dorind totodată să îl vadă cât mai curând hirotonit preot. Îngrozit de răspunderea pe care o presupunea această postură, Platon refuză şi hotărăşte să nu accepte preoţia nicicând în viaţă. Ştia însă că stareţul Vasile va insista şi că monahismul în neascultare nu poate exista. Poate şi din această pricină, sau mai cu seamă din dorinţa de a ajunge la Sfântul Munte, despre care auzise atâtea în aceşti patru ani, îşi ia încă o dată toiagul de pelerin şi, în 1746, părăseşte Muntenia îndreptându-se spre Athos.

În şcoala "teodidactică" de la Muntele Athos

Ajuns la Athos, tânărul rasofor Platon, aflat acum la vârsta de douăzeci şi patru de ani, renunţă să îşi mai caute un părinte duhovnicesc şi alege calea cea mai grea către desăvârşire: viaţa de unul singur, pustnicia.

Se retrage în chilia numită KYPARIS, pe teritoriul Mănăstirii PANTOCRATOR şi îşi alege drept unic învăţător şi tovarăş textul Sfintelor Scripturi. Mai târziu, avea să se numească el însuşi nu un AUTODIDACT, ci un TEODIDACT, considerând că lipsa bucuriei de a sluji ca ucenic i-a fost compensată de harul interpretării corecte a textelor patristice cu ajutorul lui Dumnezeu. În chilia Kyparis, petrece ani de sărăcie lucie şi nevoinţe inimaginabile, în care o haină, o pereche de încălţări sau o pâine sunt necontenit o problemă.

Reperul său zilnic de forţă şi voinţă îl reprezintă continua citire a Psaltirei, a Sfintelor Scripturi şi a cărţilor împrumutate de la Mănăstirea sârbească HILANDAR. Aşa îl găseşte stareţul Vasile de la Poiana Mărului când vine în 1750 la Athos şi îl vizitează la chilia Kyparis. Găsind că Platon a făcut o alegere nepotrivită cu vârsta şi experienţa sa, stareţul Vasile îi vorbeşte despre cele trei căi monahiceşti. Viaţa de obşte, recomandată începătorilor spre a intra ucenici şi a deprinde, prin tăierea voii proprii, rânduiala ascultării. Calea de mijloc sau împărătească, în care doi sau trei călugări maturi, mult îmbunătăţiţi duhovniceşte, se retrag într-un schit izolat spre a vieţui şi a se ruga împreună, fiecare considerându-se în ascultare la celălalt. Şi calea cea mai dificilă, a treia, rezervată doar marilor ostenitori într-ale credinţei, pustnicia. Îl sfătuieşte astfel să părăsească o încercare cum este desăvârşita izolare, rezervată doar celor mai experimentaţi şi să aleagă calea de mijloc sau împărătească. Iar înainte de a părăsi Athosul, stareţul Vasile îl îmbracă în mantie pe Platon, dându-i numele de călugărie Paisie, probabil după numele preaiubitului său ucenic, pe care îl pierduse cu ani în urmă la Poiana Mărului.

Sfântul Paisie, magistrul isihast

La scurt timp după aceea, la Athos soseşte călugărul VISARION din Valahia. Nou venit şi dornic de a intra în ascultare la un monah care să îi cunoască limba maternă, româna, Visarion se apropie de Paisie şi îi devine ucenic. Suntem în 1750 şi este momentul în care Paisie, la doar douăzeci şi opt de ani, fără bucuria de a-şi fi găsit vreodată părintele de suflet atât de mult visat, devine el însuşi învăţător şi ocrotitor al altuia. De la acest unic ucenic şi până la cei opt sute de monahi pe care i-a strâns în jurul său în ultimii ani de viaţă la Neamţ, obştea paisiană a crescut ca un fluviu care devine gigantic prin primirea continuă de afluenţi din toate zările lumii. Numărul ucenicilor lui Paisie creşte în scurt timp la opt, toţi români din Vlahobogdania, pentru care întâistătătorul Paisie ţine pravila de chilie în limba română. În şaptesprezece ani petrecuţi la Athos, obştea paisiană ajunge la şaizeci şi patru de ucenici, toţi slavi şi români. Paisie nu face nici o deosebire între unii şi alţii, îi consideră pe toţi fii duhovniceşti. Îi păstoreşte pe toţi, îi învaţă atât cu lucrul mâinilor (rucodelia - făceau linguri de lemn şi le vindeau), cât şi cu lucrul minţii (citirea şi copierea textelor patristice).

Din lipsă de spaţiu, se mută cu toţi ucenicii săi la chilia Sfântului Constantin, apoi la schitul Proorocului Ilie. Dar mai cu seamă, îi cheamă pe toţi la practicarea Rugăciunii lui Iisus, la apropierea de Dumnezeu şi de toată creaţia Sa, cu mintea coborâtă în inimă. Din nevoia de a le asculta spovedania zilnică şi de a le oferi Sfânta Împărtăşanie, acceptă să devină şi preot, aproape împotriva voinţei sale. Este hirotonit în 1758, la treizeci şi şase de ani, de episcopul român GRIGORIE RÂŞCA. În ciuda acestor împovărătoare răspunderi, Paisie găseşte mereu timp (în special noaptea) să înveţe şi să caute textele tradiţiei. Învaţă limba greacă, copie texte ale Sfinţilor Părinţi, descoperă neconcordanţe între traducerile slavone ale unuia şi aceluiaşi text grec şi începe munca de corectare a traducerilor slavoneşti din textele bizantine, după variante tot slavoneşti, dar mai vechi.

Astfel, se angajează într-un efort uriaş: ziua şi-o petrece cu îndatoririle faţă de schit şi de ucenici, noaptea copie cărţi la lumina opaiţului şi confruntă traduceri. Doarme doar trei ore pe noapte. Mănâncă o dată în zi. Nu consumă niciodată nici o formă de băutură alcoolică. Respectă un regim de asceză şi muncă pe care şi l-a impus cu o disciplină neiertătoare şi de la care nu s-a abătut toată viaţa. Are mereu în inimă şi pe buze Rugăciunea lui Iisus care îi dă putere. Chiar şi aşa, cu eforturi uriaşe în care era mereu prinsă întreaga comunitate de ucenici, obştea paisiană se regăseşte cu timpul atât de strivită sub birurile impuse de otomani mănăstirilor din Sfântul Munte, încât însăşi supravieţuirea ei biologică este pusă în pericol.

Aflat din nou sub ameninţarea unei puteri potrivnice Ortodoxiei Creştine, şi purtând răspunderea nu doar pentru propriul suflet, ci şi pentru viaţa celor şaizeci şi patru de ucenici, preotul şi stareţul Paisie îşi aminteşte de limanul de linişte care l-a scăpat cândva de catolicismul polon. Şi astfel, în 1763, la vârsta de patruzeci şi unu de ani şi după şaptesprezece ani de şedere neîntreruptă la Athos, o porneşte, împreună cu întreaga obşte de ucenici şi cu toate cărţile adunate, spre Ţările Române.

(n.r.: În ediţia de sâmbătă, 12 noiembrie, a fost prezentată adolescenţa Sfântului Paisie. Mâine, în ziua pomenirii Sfântului Paisie de la Neamţ, vom prezenta perioada moldavă a marelui stareţ.)