Sfinţii cei întocmai cu Apostolii

Dintre toate confesiunile creştine, mai ales Biserica Ortodoxă îi consideră pe Împăraţii Constantin şi Elena „sfinţi şi întocmai cu Apostolii“, fapt ce ne determină să examinăm viaţa şi activitatea lor, spre a ne lămuri mai în amănunt de vrednicia acestora, asemenea celei cuvenite Sfinţilor Apostoli.

Biserica noastră are motive bine întemeiate pentru a-şi justifica atitu­di­nea, comparând activitatea Sfin­ţilor Apostoli - care pro­po­văduind Evanghelia de la un capăt până la celălalt al lumii au întemeiat atâtea Biserici creştine - cu acţiu­nea aceluia care a scos Biserica din catacombe, redându-i libertatea şi totodată posibilitatea ei de afirmare. Şi aceasta tocmai când per­secuţiile împotriva creş­ti­ni­lor erau mai sângeroase şi când legea atât de dură promulgată nu cu mult înainte de Di­o­cle­tian, de a face să dispară chiar şi numele de creştin, şi după cum remarca cineva, a făcut să curgă prea mult sânge şi cine ştie dacă până la urmă ar mai fi avut de unde curge… Tocmai în această perioadă, Pro­vi­den­ţa divină Se descoperă lui Con­stan­tin pentru a opri vărsările de sânge şi a da dreptul de „religio licita“ Bisericii pe care Fiul lui Dumnezeu a câştigat-o cu scump sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28).

Eutropius ne spune despre Constantinus că „a fost un împărat care se poate asemui cu cei mai buni împăraţi… De altfel, el avea cele mai frumoase însuşiri sufleteşti şi trupeşti. Izbânzile pe care le-a avut se datoresc nu atât no­ro­cu­lui, cât mai mult priceperii lui… Avea gust pentru artele frumoase şi pentru literatură; prin dărnicia şi prin purtarea sa căuta să-şi câştige o iubire neprefăcută din partea poporului…“. Cunoaştem chiar şi por­tretul fizic al primului împărat creştin din descrierea pe care ne-a lăsat-o cronicarul bizantin Cedrenus: „Era înalt la sta­tu­ră, cu gât puternic şi umeri atletici, ceea ce îl făcea impu­nă­tor, grav şi maiestuos… Faţa lui fină se remarca printr-un nas acvilin moştenit de la mamă, prin obraji plini şi raşi, bărbie rotunjită şi uşor proeminentă, părul tăiat scurt. Pri­vi­rea lui apărea pătrunzătoare şi sclipitoare…“1.

Vom încerca în cele ce ur­mează să punctăm câteva aspecte concrete care ne în­drep­tăţesc să-i numim pe Sfinţii Constantin şi Elena „întocmai cu Apostolii“.

Dacă Sfinţii Apostoli au creat cadrul moral al trans­pu­ne­rii în viaţă a principiilor evanghelice şi le-au răspândit în lumea întreagă, urmând poruncii Mântuitorului, din aceeaşi poruncă divină, Sfântul Constantin a legiferat în întreg imperiul libertatea Bisericii. Aşa cum Iisus S-a arătat lui Saul din Tars, prigonitorul de altădată al Bisericii, transformându-l prin lumina orbitoare de pe drumul Damascului în cel mai mare propo­văduitor al Evangheliei, tot astfel, Sfântul Constantin i-a mărturisit cu jurământ istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea că „în miezul zilei i se arată crucea cu inscripţia: «hac vince!»“2 (sau «in hoc signo vinces»). I se ara­tă apoi în vis împreună cu acest semn şi-i porunceşte ca să facă semnul după asemănarea celui văzut pe cer, pe hainele soldaţilor, şi acesta va fi ajutor de izbăvire în luptă3. Iar a­ceas­tă minune, ca şi cea de pe drumul Damascului, a făcut să triumfe Biserica Domnului. După cum Apostolul neamurilor a în­te­meiat biserici creştine, Sfântul Constantin le-a dat li­ber­tate prin Edictul de la Milan (313), deschizându-i astfel perspectivele strălucirii ei în se­colele ce vor urma.

Sfântul Constantin a dezvoltat un adevărat program de reforme pe o cale îndrăzneaţă, nu conservatoare, fiind numit de Iulian Apostatul „înnoitorul şi iniţiatorul tuturor re­vo­lu­ţi­i­lor“4. În general, este recunoscut de către toţi istoricii că „opera sa ca legislator a avut trăsături umanitare insuflate de creştinism… a acordat ajutoare financiare soldaţilor, mutilaţilor de război, văduvelor şi copiilor săraci, a interzis separarea prin vânzare a familiilor de sclavi; a oprit spectacolele sângeroase de gladiatori etc.“5. Semnificativ este faptul că le­gislaţia primului bazileu creş­tin, fiind impulsionată de du­hul tradiţiei apostolice, a des­chis o largă perspectivă u­ma­ni­zării situaţiei sclavilor, încât la sfârşitul secolului IV îm­pă­ra­tul Teodosie avea să se declare împotriva sclaviei, în numele lui Hristos.6 De aici vedem că tot ceea ce Evanghelia a pro­clamat pe plan moral, Sfântul Constantin a legiferat pe plan social.

Precum Sfinţii Apostoli au condamnat desfrâul, conso­li­dând uni­tatea familiei, într-o lume în care desfrâul era ridicat la rang de cult, Sfântul Con­stantin a legiferat condam­na­rea adulterului, îngreuind prin lege desfacerea căsătoriei. În acest sens, nu ne va mira să constatăm că din ordinul lui s-au demolat trei temple păgâne în care se practica prostituţia sacră7; în schimb a promovat ridicarea lăcaşurilor de cult creş­tin unde se cultiva viaţa du­hovnicească specifică poruncilor lui Dumnezeu, a spiritului evanghelic şi a tradiţiei apostolice.

Dacă creştinii, ca o moş­te­ni­re apostolică, sărbătoreau duminica drept zi de odihnă, Constantin cel Mare legife­rea­ză aceasta, impunând şi cadrul moral şi posibilităţile de manifestare a pietăţii creştine pri­vind cin­stirea duminicii.

Se ştie că Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora au acţionat cu multă fermitate pentru păs­tra­rea nealterată şi integrală a adevărului de credinţă; şi mai departe, mergând pe această linie, Sfântul Constantin a convocat la 325 primul mare sinod ecumenic, întrunind 318 episcopi din toată lumea creştină pentru a stabili adevărul de credinţă faţă de erezia lui Arie. Împăratul convoacă sinodul prin scrisori adresate episcopilor. „Ei au călătorit la Niceea gratuit cu vehicolele serviciului de poştă imperială“8.

„Dornică de a vizita Locurile Sfinte, pioasa împărăteasă, deşi octogenară, a întreprins în anul 326 lungi călă­torii în Orient şi a cutreierat Palestina pe urmele lui Hristos. Călătoriile acestea au fost descrise cu mult entuziasm de către scriitorii bisericeşti, amintirea lor fiind marcată de numeroasele daruri făcute Bisericii din tezaurul statului. Cu această oca­zie, din dorinţa ei s-au făcut să­pă­turi pe Golgota“9, ca să des­co­pere crucea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Epistola către împăratul Constanţiu - despre semnul luminos al crucii arătat pe cer care a fost în Ierusalim în luna mai“10 - precizează ur­mă­toa­re­le: „Pe timpul domniei prea iubitului de Dumnezeu şi de fericită pomenire Constantin, tatăl tău, a fost găsit în Ie­ru­sa­lim mântuitorul lemn al cru­cii… Aşadar, pentru că noi, lo­cu­i­torii Ierusalimului, am vă­zut neobişnuita minune cu ochii noştri, am dat şi vom da lui Dumnezeu, îm­păratul tuturor, cu mulţumire în­chi­nă­ciu­nea cea după cuviinţă şi am făcut şi vom face rugăciuni la Sfintele Locuri“. Nu cu mai pu­ţină „închi­năciune“, Biserica noastră cinsteşte după cuviinţă şi pe Sfânta Elena, prin cântări de laudă: „Cât este de luminat… obiceiul dumnezeesc, mă­ri­tă Elena, lauda femeilor, că a­jungând la locurile unde a primit cinstitele patimi Stă­pâ­nul tuturor, cu biserici prea frumoase le-ai împodobit, stri­gând: «Noroade, prea înălţaţi pe Hristos în veci» (Peasna a VIII-a a Canonului de la Utrenie)“.

Dacă Sfinţii Apostoli au în­te­meiat biserici ca lăcaşuri de închinare, Sfinţii Constantin şi Elena le-au scos din catacombe, înfrumuseţându-le şi răs­pân­dindu-le, creând adevărate ce­tăţi ale pietăţii creştine. După cum remarcă un istoric, Sfânta Elena, „de îndată ce a primit botezul, a evitat orice compromis de credinţă. Ea şi-a dedicat restul vieţii, cu o puternică pasiune, construcţiilor de biserici, amenajării Locurilor Sfinte din Pales­tina şi operelor de caritate publică… Ea construia la Ie­ru­sa­lim o cetate religioasă prin care se glorificau viaţa, moar­tea şi învierea lui Iisus Hris­tos“11.

Pe lângă aceasta, urmând pilda comunităţilor apostolice de întrajutorare reciprocă şi slujire, „împărăteasa-mamă a distribuit importante ajutoare comunităţilor creştine, celor nevoiaşi şi soldaţilor“12. Sfânta Elena „a întemeiat aziluri de săraci, case de străini şi aziluri de bătrâni şi a dat aşe­ză­min­telor acestora înzestrarea necesară bunei lor funcţionări. După cum mărturisesc unii istorici bisericeşti, ea a dat mul­ţi­me multă de ajutoare săracilor şi celor goi… Iar pe aceia care îi găsea în primejdia de a deveni victimele lăcomiei şi cruzimii celor lacomi, Sfânta Elena i-a luat sub ocrotirea ei.

În acelaşi timp, Împăratul Constantin s-a inspirat din înţelepciunea părinţilor pus­ti­ei; chiar dacă nu direct, ci indirect, îndemnându-şi colaboratorii apropiaţi să întreţină le­gă­turi cu Sfântul Antonie, pă­rin­tele monahismului. Acest fapt va rămâne pilduitor pentru împăraţii bizantini care se vor perinda de-a lungul vremii, precum şi pentru unii domnitori români, care se considerau moştenitori legitimi ai tradiţiei şi spiritualităţii bizantine. Model în acest sens rămâne Sfântul Ştefan cel Mare, care avea ca sfetnic apropiat pe Sfântul Daniil Sihastrul.

1 ‑Du­mitru Tudor, Figuri de îm­pă­raţi romani, vol. III, Bu­cu­reşti, 1975, p.p. 69-70.

2 ‑„De vita Constantini“, cap. XVIII, în Collectio selecta. S.S. Ecclesiae Patrum, Paris, 1934, p. 25; vezi şi PSB, 14 (1991), (Scrieri - Partea a doua), I, 28.1, p. 76.

3 ‑Idem, cap. XXIX; vezi şi PSB, 14 (1991), II, 6, 2-8, p.p. 96-97.

4 ‑D. Tudor, op. cit., p. 83.

5 ‑Ibi­dem.

6 ‑Preot prof. dr. Dumitru Po­pes­cu, Hristos, Biserică, So­cie­tate, Bucureşti, 1998, p. 29.

7 ‑Pr. prof. dr. Vasile Muntean, Istoria creştină generală, vol. I, Bucureşti, 2008, p. 137.

8 ‑D. Tudor, op. cit., p. 78.

9 ‑Ibidem, p. 81.

10 ‑Trad. pr. D. Fecioru, Bu­cu­reşti, 1945, p. 602.

11 ‑D. Tudor, op. cit., p. 80.

12 ‑Ibidem.