Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Sfinţii Petru şi Pavel, învăţătorii adevăratei credinţe

Sfinţii Petru şi Pavel, învăţătorii adevăratei credinţe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: † Corneliu, Episcopul Hușilor - 07 Iun, 2014

Uriaşa personalitate a celor doi corifei şi luminători ai Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă în fiecare an la 29 iunie să privim cu atenţia cuvenită, pe lângă toate învăţăturile pe care le-au trăit şi vestit lumii, şi aspectul, deloc neglijabil, din propria lor viaţă, adică sensul şi trăirea pocăinţei la care ne cheamă pe fiecare dintre noi, care avem nevoie firească de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al nemuririi.

Pavel apostolul, fostul prigonitor Saul din Tars, rabinul fariseu, care era aprig apărător al Legii şi datinilor lui Moise (Faptele Apostolilor 7, 14), care a încuviinţat şi s-a bucurat de moartea primului martir, arhidiaconul Ştefan (Faptele Apostolilor 22, 20), urmărind creştinii până în Damasc (Faptele Apostolilor 26, 10-12), în neştiinţa lui lucra spre orbire şi întunecare, dar întâlnirea directă care s-a petrecut pe calea spre Damasc a făcut din el luminătorul popoarelor şi vasul cel ales (Faptele Apostolilor 9, 15), care avea să-L facă cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos tuturor neamurilor, regilor şi fiilor lui Israel.

Pentru taina Bisericii şi succesul ei în lume şi-a asumat slujirea crucii

Taina schimbării vieţii lui s-a petrecut treptat, încă din pruncie (Galateni 1, 15), deoarece ştiinţa lui profană şi religioasă dobândite au fost schimbate şi folosite spre răspândirea Sfintei Evanghelii şi a credinţei celei mântuitoare, căreia îi va închina întregul capitol 11 al Epistolei către Evrei, concluzionând că ea, „credinţa, este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 1, 1).

Îndelunga răbdare a Mântuitorului Iisus Hristos cu persoana lui Saul din Tars, el o va simţi şi apoi explica, ea fiind pildă tuturor celor ce vor crede în El, spre viaţă veşnică (I Timotei 1, 16).

Perioada de începuturi a vieţii lui este o perioadă stranie, de neînţeles, fără roadă, a întunericului şi neştiinţei, opacitatea ei derivând din îngustimea şi exclusivismul fariseic dominant, care nu tolera şi nici accepta nimic în afara prescripţiilor legilor iudaico-talmudice. Această perioadă înşelătoare marele Apostol o va regreta şi defini ca fiind gunoi nefolositor, demnă de aruncat după ce a cunoscut pe Hristos Iisus Domnul (Filipeni 3, 8-9).

În toată activitatea sa de după primirea botezului, când ochii i s-au deschis să vadă drept Adevărul, simţindu-i puterea Lui, el nu va înceta să-şi amintească de această perioadă neroditoare, duşmănoasă Bisericii şi de neînţeles, pe care o va regreta sincer în aproape toate scrierile sale.

În primul rând el nu se consideră vrednic să fie numit apostol, pentru că a fost un duşman de temut al Bisericii: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu, dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar“ (I Corinteni 15, 9-10). Pentru taina Bisericii şi succesul ei în lume şi-a asumat slujirea crucii, a prigonirilor „în călătorii adeseori, în primejdii de la păgâni, în cetăţi, în pustiu, pe mare, între eretici (fraţi mincinoşi), în foame, sete, posturi, în frig, lipsă de haine, pe lângă acestea grija cea mare era aceea de toate Bisericile pe care le întemeiau, le slujea şi le iubea mai presus de sine“ (II Corinteni 11, 26-28).

Ca nimeni altul dintre ceilalţi apostoli, încă din vremea pe când se afla retras în pustiul Arabiei pregătindu-se pentru marea misiune la care a fost chemat, a fost răpit în paradis (rai), acolo auzind cuvinte de negrăit pentru făptura omenească (II Corinteni 12, 4), anticipând frumuseţea de nespus pe care a creat-o Dumnezeu tuturor celor ce-L iubesc şi-I urmează Lui.

Far luminos în noaptea deznădejdii

Cel mai mare şi mai devotat dintre Apostoli, Pavel, coroana Bisericii şi culmea înălţimilor gândirii teologice, nu încetează de a fi un trăitor şi un călăuzitor al Tainei Pocăinţei.

El a sintetizat în câteva fraze explicând taina întrupării şi pogorârii Mântuitorului Iisus Hristos în această lume: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască (salveze) pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, şi tocmai pentru aceasta am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă (exemplu) celor ce vor crede în El, spre viaţă veşnică“ (I Timotei 1, 15-16).

Slujirea şi activitatea sa plină de râvnă şi succes prin care a câştigat mare parte a lumii din Imperiul Roman nu l-au făcut să-şi uite trecutul său depărtat de adevărata cale a Bisericii, şi mereu va regreta aceasta prin pocăinţă sinceră şi părere de rău, fiind adevărat dascăl al schimbării şi întoarcerii către Dumnezeu.

„Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos Domnul nostru, Care m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea am lucrat din neştiinţă“ (I Timotei 1, 12-14).

El va regreta şi va mărturisi că trecutul său a fost unul pierdut şi fără nici un sens. Câţi dintre noi, dintre semenii noştrii nu au un trecut, sau, ce este mai trist, un prezent fără sens. O mare parte a omenirii a pierdut sensul pentru care există şi trăieşte, aflându-se în mare derivă, uneori fatală, pentru că nu ia în seamă, nu cunoaşte şi nu doreşte să se întâlnească cu Apostolul neamurilor, Pavel, care nu încetează a fi far luminos în noaptea deznădejdii, a întunericului şi a lipsei de orice lucru bun.

Datorită activităţii sale neobosite există Biserica până la marginile pământului şi de peste două milenii, datorită zelului său misionar trăieşte şi nu încetează a fi alternativă sigură la haosul, dezordinea, nepăsarea, ignoranţa, uitarea şi iresponsabilitatea în care mare parte a omenirii se complace zilnic.

Pocăinţa acestui Apostol este regret, dar şi dorinţă de înnoire. În faţa regelui Agripa el va mărturisi: „Am vestit neamurilor (popoarelor) să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă (schimbare şi înnoire a vieţii)“ (Faptele Apostolilor 26, 20), iar înaintea guvernatorului Felix el îşi va arăta nevinovăţia la toate acuzaţiile din partea iudeilor, însă va demonstra că: „Mă străduiesc să am întotdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat“ (Faptele Apostolilor 24, 16), deci rodul lacrimilor pocăinţei este dobândirea unei vieţi noi, cu o altă percepere a lucrurilor, a realităţii şi o stare lăuntrică interioară caracterizată prin pace, împlinire şi realizare simţită a prezenţei lucrărilor lui Dumnezeu în propria viaţă.

Marele Pavel, care străluceşte în toate sufletele iubitoare de Dumnezeu şi de sfinţi, nu încetează să ne înveţe calea adevăratei pocăinţe, care prin lucrarea Duhului Sfânt linişteşte conştiinţele, dând iertarea păcatelor.

Puterea uimitoare a credinţei sale împletită cu starea de pocăinţă au rodit în atâtea suflete pe care le-a convins să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă şi prin schimbarea propriei vieţi, de la guvernatorul Sergius Paulus până la toţi cei care l-au întâlnit, ascultat şi urmat. Activitatea lui în slujirea Bisericii ca dascăl al pocăinţei şi mărturisitor al Adevărului străbate veacurile, fiind pentru noi îndemn, călăuză şi pildă vrednică de urmat spre dobândirea cununii celei cereşti, a dreptăţii pe care „Domnul o va dărui tuturor care iubesc arătarea Lui“ (I Timotei 4, 8).

Petru, model de abnegaţie şi dăruire totală

Al doilea învăţător şi trăitor al Pocăinţei este Simon-Petru, fiul lui Iona şi frate al lui Andrei, din cetatea Betsaida din Galileea, pescar, care devenise din tinereţe entuziasmat discipol al lui Ioan Botezătorul şi care aştepta cu nerăbdare ziua întâlnirii cu Mântuitorul lumii. Aceasta a avut loc la Marea Galileei, când Domnul, după o noapte de muncă zadarnică, îi porunceşte viitorului pescar de suflete să arunce din nou năvodul, care de această dată a adunat mulţime mare de peşte încât, plin de umilinţă, Petru cere ca Domnul să plece de la el pentru că spaima, tensiunea sufletească profundă, a făcut să mărturisească: „Sunt un om păcătos“ (Luca 5, 8).

După această mare taină a câştigării pescarului galileean, Simon-Petru îl va urma pe Domnul cu abnegaţie şi cu dăruire totală. În cele mai importante evenimente consemnate în sfintele evanghelii Petru va fi menţionat fiind primul de faţă. Nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11), învierea fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), Schimbarea la Faţă (Luca 9, 28-37), unde, plin de bucuria extazului de a fi alături de mărirea dumnezeiască, va cere să rămână acolo sus pe înălţimea muntelui pentru a fi departe de dificultăţile vieţii. Plin de putere va mărturisi animat de o credinţă profundă dumnezeirea Mântuitorului, lucru care-L va face pe Domnul să profeţească momentul întemeierii Bisericii şi biruinţei ei până la sfârşitul veacurilor (Matei 16, 15-19). Personalitate distinsă între ceilalţi apostoli, Petru era şi cel ce purta adesea gândurile şi nedumeririle lor, îndrăznind să Îl întrebe pe Mântuitorul căutând să primească cel mai favorabil şi liniştitor răspuns. „Atunci Petru, apropiindu-se de El i-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori“ (Matei 18, 21), sau altădată mai direct: „Iată noi (apostolii) am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie, cu noi oare ce va fi?“ (Matei 19, 27).

Deşi părea direct, uneori ezita să-L întrebe pe Domnul, mai ales atunci când nesiguranţa îi stăpânea fiinţa: „La masă era rezemat pe pieptul lui Iisus unul din ucenicii pe care-l iubea Iisus, deci Simon-Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: întreabă cine este despre care vorbeşte“ (Ioan 13, 23-24).

Iubirea lui şi devotamentul vulcanic faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru s-au arătat în noaptea Patimilor Sale. Deşi profetul Zaharia (13, 7) şi Domnul însuşi îi avertizase că a sosit ceasul întunericului omenirii, al înstrăinării, părăsirii şi uitării, Petru contrazice şi combate cele profeţite, bazându-se pe puterea sa omenească: „Dacă toţi se vor scandaliza întru Tine, eu niciodată... şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine“ (Matei 26, 33-35). Cuvinte mari, mângâietoare, curajoase, rostite de cel mai în vârstă apostol, dar bazate pe propriile puteri omeneşti. Sabia lui scoasă pentru a-L apăra pe Domnul demonstrează devotament, dăruire, dar şi multă nechibzuinţă.

La scurt timp după toate acestea, Petru cel curajos, luptător, apărător şi plin de dăruire devine cuprins de teama propriului viitor, un uşor şi prea repede uitător a celor mai dinainte demonstrate: „Şi acesta (Petru) era cu Iisus, căci şi glasul lui îl arată a fi galilean. Atunci a început a se jura: Nu cunosc pe Omul Acesta,  şi îndată a cântat cocoşul. Iar Petru şi-a adus aminte de cuvintele lui Iisus Care a zis: mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar“ (Matei 26, 71-75).

Căderea lui Petru este semnul slăbiciunii şi limitelor omeneşti. Plânsul lui cu amar devine începutul pocăinţei,  iar lacrimile amare, rodul ei, pe care mai târziu îl va mărturisi.

Toată omenirea are nevoie de pocăinţă spre îndreptare şi iertare

După Înviere, la aceeaşi mare unde primise chemarea Domnului de a-L urma, Simon cel căzut este iertat, reintegrat şi primit în ceata şi slujirea apostolică prin mărturisirea dragostei către Cel ce biruise moartea. De acum va înţelege că trebuie mai mult să asculte, să primească şi în tăcere să aştepte împlinirea cuvintelor Domnului: „Dacă voiesc ca acesta (Ioan Evanghelistul) să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie!“ (Ioan 21, 22), iar după întemeierea Bisericii, pentru a-l vindeca de părerea şi mentalitatea iudaică, Domnul din nou îi reproşează: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate“ (Faptele Apostolilor 10, 45).

Domnul a îngăduit căderea lui Petru pentru a-i arăta unde sunt limitele puterilor sale omeneşti, apoi pentru a-l convinge că fără ajutorul şi asistenţa Lui, nu poate face nimic. A trebuit să guste paharul căderii, al lacrimilor şi durerii pentru a deveni şi el un veritabil dascăl al pocăinţei. Îndelunga răbdare a Domnului, cuvântul Său plin de mângâiere, bunătatea reintegrării lui în treapta de apostol au făcut ca Petru să mărturisească: „Îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, crescând în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos“ (II Petru 3, 15 şi 18), iar pe slujitorii Bisericii, ca unul împreună-slujitor cu ei, îi îndeamnă: „Păstraţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetaţi-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei, iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi, iar voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har“ (I Petru 5, 2-6).

Căderea lui Petru s-a datorat faptului că s-a împotrivit cuvintelor Domnului, că se credea mai mare şi mai puternic decât ceilalţi ucenici; apoi şi-a atribuit propriilor puteri omeneşti puterea izbânzii. Toate acele slăbiciuni omeneşti au dus la căderea lui.

După învierea Domnului va mărturisi că cel ce lucrează prin el minuni şi vindecări este Cel mort şi înviat. „De ce vă uitaţi la noi (Petru şi Ioan), ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am vindecat pe acesta?“ (Faptele Apostolilor 3, 12). Din această dureroasă şi nefericită întâmplare învăţăm că străduinţele noastre nu sunt suficiente, dacă nu ne bucurăm de prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu. El nu vrea să fim nepăsători, de aceea nu lucrează El totul, ci împreună cu noi, din acest motiv a îngăduit ca Petru să cadă, conducându-l spre mai mare dragoste: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21, 16), „iar celui ce i-a iertat mult, va iubi mai mult“ (Luca 7, 47).

Sfinţii Petru şi Pavel, apostolii Bisericii şi vestitorii tainei iertării, sunt cei care ne îndeamnă la pocăinţă şi la dobândirea iertării. Toată omenirea are nevoie de pocăinţă spre îndreptare şi iertare. Nimeni nu se poate vindeca pe sine însuşi, fără ajutor, milă, înţelegere şi încurajare. Într-o lume descurajată, fără perspectivă, măcinată de patimi stricătoare şi ucigătoare, prezenţa Sfinţilor Petru şi Pavel, prin viaţa, credinţa şi învăţăturile lor, ne conduc spre Mai-marele păstorilor şi Păzitorul sufletelor noastre, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos! (I Petru 2, 25)