Sfinţirea Bisericii cu Lună din Oradea

Biserica cu Lună este rodul înţelepciunii şi al strădaniilor seculare ale clerului şi credincioşilor ortodocşi din această parte a ţării. Zidirea ei într-un spaţiu în care Ortodoxia, în secolul al XVIII-lea, era încă o confesiune "tolerată" a fost de un demers temerar.

Mulţi şi-au ipotecat casele şi proprietăţile pentru garantarea unui împrumut de la Mitropolia din Carloviţ, în vederea zidirii bisericii.

Şi dacă marile catedrale europene au fost ridicate în zeci sau chiar sute de ani, Catedrala cu Lună, din 1921 devenită Catedrală episcopală, s-a zidit în şase ani, 1784-1790. Acest lucru subliniază, o dată în plus, spiritul de jertfă, conştiinţa clară a manifestării identităţii şi apartenenţei culturale, precum şi riscul disoluţiei identitare. De menţionat este fapul că mulţi şi-au ipotecat casele şi proprietăţile pentru garantarea unui împrumut de la Mitropolia din Carloviţ, în vederea zidirii bisericii. Însă, cu toate că zidirea bisericii s-a încheiat în mai puţin de şase ani, totuşi, cu toate strădaniile ctitorilor săi, sfinţirea acesteia va întârzia destul de mult. Între "ctitorii morali" ai acestei catedrale istorice, se numără şi vrednicul de pomenire episcopul Maxim Manuilovici. Înainte de hirotonia sa întru preot, a funcţionat ca învăţător al Şcolii confesionale Ortodoxe de pe lângă Biserica cu Lună. Între anii 1805 şi 1829, până ce avea să fie ales episcop, el a îndeplinit funcţia de protopop şi preşedinte al Consistoriului din Oradea şi totodată preot slujitor al acestei biserici. În cadrul istoriografiei bisericeşti locale este considerat unul dintre cei mai activi conducători ai Consistoriului orădean, întrucât a luptat asiduu pentru drepturile Bisericii Ortodoxe în acest areal supus mereu presiunilor catolicizării şi înstrăinării naţionale.

Vestea cea bună a sfinţirii

La vremea când comunitatea Bisericii cu Lună făcea demersurile de sfinţire a lăcaşului pe care l-au ridicat spre slava lui Dumnezeu, scaunul episcopal de la Arad, de care a depins canonico-administrativ şi Bihorul, din 1712, odată cu ultimul episcop ortodox titular în această zonă, Petru Hristofor, şi până la reînfiinţarea eparhiei în 1920, era suplinit prin locotenenţă de episcopul de la Vârşeţ, Maxim Manuilovici. În acest caz, implicit, el oblăduia şi pe credincioşii din această zonă. Aşa se face că providenţa dumnezeiască a hotărât ca acela care a slujit 24 de ani ca protoiereu al Consistoriului din Oradea şi care cunoştea zbuciumul sufletesc al credincioşilor din Urbea Mare pentru realizarea idealului lor secular să fie garantul spiritual al încununării acestui moment.

În şedinţa Comunităţii Parohiale din 25 martie 1832, de praznicul Bunei Vestiri, epitropul bisericii, Ioan Clintoc, propune adresarea unei invitaţii episcopului Maxim Manuilovici, în vederea târnosirii lăcaşului. Răspunsul a fost foarte prompt. La mai puţin de o lună, în 13 aprilie a acelaşi an, în corespondenţa pe care o trimitea Comunităţii Ortodoxe din Oradea, răspundea în mod pozitiv.

Pregătiri pentru sfinţire

Episcopul Maxim îl informează pe epitropul Ioan Pudera despre faptul că avea să fie la Oradea în 5-6 mai 1832, fiind însoţit de protopopul Caransebeşului şi de cel al Oraviţei. Cu privire la data sfinţirii bisericii, arată că aceasta se va stabili în urma înţelegerii prealabile cu reprezentanţii Comunităţii (Consiliul Parohial care, la vremea respectivă, nu purta această denumire). Pentru ca lucrurile să nu fie tergiversate din motive de ordin organizatoric, epitropul Ioan Pudera a fost desemnat responsabil pentru procurarea celor necesare evenimentului: o scară lungă de cel puţin doi metri, un ciocan din lemn, patru şorţuri albe din pânză, doi bureţi de mare, 24 de metri de funie albă fină pentru legarea împrejur a acoperitoarei de pe Sfânta Masă, după aşezarea Sfintelor Moaşte, precum şi două prosoape albe. În privinţa întâmpinării episcopului a fost desemnată o delegaţie din care făceau parte Atanasie Boţco, protopopul şi preşedintele Consistoriului din Oradea, preotul Iosif Popovici, avocatul Mihai Puspoki, Andrei Driva, directorul şcolii locale, Pavel Zomborli, Teodor Pal şi Paul Pap, membri marcanţi ai Bisericii.

Comunitatea a stabilit şi o comisie care să se ocupe de organizarea festivităţilor prilejuite de eveniment, printre care: Nicolae Jiga, judele Ioan Puspoki, junior, comisar Dimitrie Kristoff, junior, senatorul Mihai Radovici şi avocatul Mihai Stupa.

În dimineaţa zilei de 5 mai 1832, episcopul Maxim Manuilovici sosea la Gepiu, unde a fost întâmpinat de către delegaţia mai sus menţionată. Ierarhul s-a îndreptat apoi spre biserica din Gepiu, unde a fost aşteptat de o mulţime mare de credincioşi şi de preoţi, în frunte cu protopopul de la Cefa, unde a fost săvârşită şi o slujbă de mulţumire. Pe la ora 16:00, în după-amiaza acelei zile, episcopul Maxim ajungea la Oradea, fiind întâmpinat de credincioşii din Velenţa şi de cei de la Biserica cu Lună. Actul sfinţirii bisericii a fost fixat în 11 iunie 1832, dată până la care episcopul a rămas la Oradea. În acest răstimp a efectuat o serie de vizite pastorale în parohii, a soluţionat probleme de ordin administrativ şi misionar, încercând să găsească pârghiile pastorale optime în contracararea prozelitismului catolic de care se plângeau foarte mulţi preoţi.

Catedrală pentru generaţiile viitoare

La momentul sublim al consacrării noului lăcaş şi la săvârşirea Sfintei Liturghii din 11 iunie, alături de episcopul Maxim au fost prezenţi protopopii Caransebeşului şi Oraviţei, protopopii din cuprinsul "eparhiei", preoţii bisericii din Velenţa şi a celei din Oradea-Oraşul nou, precum şi credincioşii celor două parohii ortodoxe. La eveniment au participat şi episcopul unit Samuil Vulcan din Oradea, canonicii săi, autorităţile civile şi militare ale oraşului în frunte cu comandantul cetăţii.

Episcopul Maxim a rostit o cuvântare în care a adus mulţumire lui Dumnezeu, Care "a dat tărie poporului Său" în vederea ridicării sfântului lăcaş şi a elogiat meritele ctitorilor şi ale tuturor credincioşilor care s-au jertfit pentru ca în Oraşul nou să fie înălţată o biserică ortodoxă "menită a vesti generaţiilor viitoare tăria învăţăturii creştine ortodoxe". Ceremonia de sfinţire a fost amplificată şi de compania de ostaşi care au fost postaţi în faţa bisericii şi care au însoţit cu salve de armă ecteniile în care au fost pomeniţi împăratul Iosif al II lea, cel care prin Edictul de toleranţă a făcut posibilă zidirea bisericii, precum şi împăratul Ferdinand, care deţinea coroana regală a Imperiului Habsburgic în acea perioadă.

Mecanism care arată fazele lunii

Bijuterie arhitecturală, Biserica cu Lună din Oradea este înzestrată cu o valoroasă pictură realizată de pictorul Ieremia Profeta, cu un iconostas de o valoare inestimabilă, unul dintre cele mai valoroase din această zonă a Europei, având o bogată colecţie de obiecte vechi bisericeşti, prezenţa mecanismului ce arată fazele lunii în turnul bisericii şi, mai ales, locul unde au fost întronizaţi episcopii Oradiei, în care au fost hirotoniţi mai mulţi arhierei, şi care este totodată necropolă episcopală şi loc de veci pentru ctitori. Cea mai mare parte a vechii picturi pe lemn ca şi sculptura şi auritura iconostasului sunt opera fraţilor Alexandru şi Arsenie Teodorovici din Novisad, care au executat lucrarea în anul 1816, ajutaţi fiind şi de Paul Murgu şi Iacob Golsz.

În turn este montat un mecanism unic în Europa ce pune în mişcare o sferă vopsită în galben şi negru, reprezentând Luna, care face o rotaţie completă în 28 de zile, arătând fazele sale. Mecanismul a fost executat în anul 1793 de ceasornicarul orădean Georg Rueppe ("in Gross-wardein") motiv pentru care biserica este cunoscută sub numele de "Biserica cu Lună".