Şinca Nouă, poartă între trecut şi prezent

Viaţa monahală din Transilvania a avut de suferit multe prigoane în istorie, cea mai cunoscută fiind Campania lui Bucov din secolul al XVIII-lea, când aproximativ 250 de aşezăminte monahale au căzut pradă tunurilor. Anii de libertate au adus şi renaşterea multora, iar istoria lor îndelungată a ieşit la iveală. O astfel de mănăstire este şi cea de la Şinca Nouă, judeţul Braşov, un loc unde trecutul este preţuit şi valorificat aşa cum se cuvine.

Mănăstirea „Duminica Sfinţilor Români“ din apropierea satului Şinca Nouă, judeţul Braşov, are un trecut impresionant, în care vieţile oamenilor din localitatea apropiată de aşezământ sunt strâns legate de viaţa monahală din poiana unde, cu secole în urmă, îşi începeau nevoinţele câţiva următori ai lui Hristos.

Ca majoritatea mănăstirilor din Ardeal, şi aşezământul de la Şinca Nouă a avut soarta de a cădea sub tunurile generalului austriac Bucov, dar după mai bine de două secole, mănăstirea a reînviat, printr-o minune. Mai întâi de toate, trebuie să mergem înapoi cu mai bine de trei secole, când Transilvania a fost zguduită de tenebrele unei ample propagande uniatiste. Mii de români ortodocşi au avut de suferit în urma acestei mişcări de trecere forţată la catolicism. Foarte mulţi dintre aceştia au preferat, însă, să rămână în credinţa primită de la înaintaşi, chiar dacă acest lucru a însemnat prigoană, suferinţă şi chiar moarte. Anul 1698 este consemnat de istorici ca fiind începutul acestei propagande, urmând ani şi ani de zbucium în comunităţile de români.

De această mişcare uniatistă nu a fost ferit nici vechiul sat de la poalele Munţilor Făgăraş, numit Şinca. Ca multe ale comunităţi ortodoxe din această parte a ţării, sătenii din Şinca au fost nevoiţi să-şi lase casele şi întreaga avuţie şi să plece în pribegie, din cauza refuzului de a-şi lepăda credinţa ortodoxă.

„Credincioşii din Şinca au mers de-a lungul râului ce curge pe aici şi, la o distanţă de 10 kilometri, au întemeiat o localitate, actuala Şinca Nouă. Aici exista un schit, pentru că avem de la acest aşezământ monahal icoanele împărăteşti din catapeteasmă, ale Sfântului Nicolae, ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Botezătorul. Deducem că avea hramul Sfântului Nicolae pentru că pe icoana Sfântului apare numele ieromonahului Ştefan, care a dăruit schitului aceste icoane pe lemn, în anul 1787“, ne-a spus stareţul Mănăstirii Şinca Nouă, protosinghelul Matei Bilauca.

Această strămutare a avut loc în jurul anului 1750. În vatra sătească, actualul sat Şinca Veche, se spune că au rămas doar patru familii de români, care au preferat să renunţe la credinţa ortodoxă pentru a-şi păstra avuţia şi pentru a primi toate drepturile promise de autorităţi. La acea vreme, în jurul vechiului sat Şinca existau patru mănăstiri: cele două reînfiinţate în anii trecuţi, lângă Şinca Nouă, şi lângă Şinca Veche, la hotarul dintre aceste sate şi schitul amintit mai sus.

Veche mănăstire cu şcoală teologică

În satul vechi au fost aduse alte familii de români, trecute la catolicism, iar când unii dintre primii locuitori s-au întors din pribegie, nu şi-au mai găsit casele şi gospodăriile. Aşa se face că localitatea Şinca Nouă a apărut şi datorită acestei situaţii. Monahii de la schitul de aici i-au primit cu mare drag şi le-au oferit cele necesare începerii unei vieţi noi. Cu timpul, biserica schitului a fost dăruită comunităţii, iar călugării s-au retras la patru kilometri distanţă, într-o poiană. La acea vreme exista în această poiană o mănăstire de la începutul secolului al XVI-lea.

„Din puţinele documentele păstrate, am aflat că preoţii din vremea Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, deci în secolul al XIX-lea, i-au adus la cunoştinţă acestuia că a existat în poiana aceasta, cândva, o mănăstire, care a avut aceeaşi soartă cu celelalte aşezăminte monahale din Transilvania, în vremea generalului Bucov. Preoţii aminteau sfântului mitropolit că pe ruinele mănăstirii cresc trandafiri şi că a existat aici şi o şcoală teologică de băieţi“, ne-a mai spus protosinghelul Matei Bilauca.

Crucea lui Nică a Stanei

Timpul a trecut şi, după 250 de ani, în poiana mănăstirii s-au produs schimbări, încât nimeni nu a mai ştiut locul exact unde a fost aşezământul monahal. Singurul reper a fost un izvor, care nu seca niciodată şi la care sătenii din Şinca Nouă veneau adesea, mai ales în timpul verilor secetoase. Oamenii au legat acest izvor de fosta fântână a mănăstirii, întrucât se ştie că orice aşezământ era întemeiat într-un loc unde exista apă din belşug.

Minunea prin care s-a descoperit locul şi ruinele vechii mănăstiri a început în 1985. Un om credincios şi evlavios din Şinca Nouă, cunoscut tuturor ca Nică a Stanei avea dorinţa de a aşeza cruci de lemn în anumite locuri, cum ar fi răscrucile de drumuri. Nimic nu l-a putut opri pe Nică a Stanei de la această misiune, nici măcar autorităţile comuniste. Sătenii povestesc despre el că, imediat ce ieşea din arestul fostei miliţii, îşi relua activitatea. În 1985, a găsit de cuviinţă să aşeze o cruce în Poiana Mănăstirii. A confecţionat o cruce mare, din lemn, s-a interesat de locul mănăstirii şi a aşezat această cruce pentru a exista şi un semn religios aici.

„La prima vedere, locul unde a fost aşezată crucea nu părea cel mai potrivit. Probabil că nea Nică s-a gândit că nu trebuie nici să deranjeze oamenii care aveau proprietăţi pe aici şi să provoace tulburare în vremuri dificile pentru Biserica noastră. Fără să ştie, nea Nică a aşezat crucea într-un loc providenţial şi cu siguranţă că Dumnezeu l-a trimis acolo. A aşezat crucea într-o groapă cu beton, pentru a ţine mult. În 2009, când s-au făcut săpăturile s-a constat că acea cruce aşezată în 1985 a fost pusă în mijlocul Sfântului Altar, în faţa Sfintei Mese“, continuă stareţul mănăstirii.

Teză despre mănăstirile din Ardeal

Săpăturile arheologice prin care s-au descoperit ruinele vechii mănăstiri de la Şinca Nouă se leagă de tânărul Aurel Dragnea, care a scris o teză de doctorat la Facultatea de Istorie din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Antal Lucaci, cu o temă despre aşezămintele monahale din Ţara Făgăraşului dinainte de prigoana lui Bucov.

După cum ne-a explicat părintele stareţ Matei Bilauca, profesorul Lucaci a mers la Arhivele Statului din Budapesta şi a găsit o hartă cu toate mănăstirile din Ardeal. După această hartă şi după îndrumările oamenilor, au mers în această zonă pentru a identifica locurile fostelor mănăstiri. S-au găsit foarte puţine mărturii despre aceste mănăstiri, dar peste tot s-a găsit un izvor. Săpăturile arheologice au descoperit că din cele 250 de aşezăminte monahale ce au existat în Transilvania şi au fost dărâmate, doar patru din Ţara Făgăraşului au avut biserici din piatră, ceea ce ne arată că erau mănăstiri mai mari. Cele patru ruine de piatră sunt cea de la Sâmbâta de Sus, la Toderiţa, la Bucium şi la Şinca Nouă.

„Când cei doi istorici au venit aici, au găsit crucea şi profesorul Lucaci a dispus să înceapă cercetările în jurul crucii. Au săpat la un metru lângă cruce şi au dat de un zid. Nu au ştiut ce este la început, dar au găsit bucăţi din pictură şi au realizat că este o biserică. Asta se întâmpla în toamna lui 2008. Au mai făcut ceva săpături în locul respectiv şi au ajuns la concluzia că este vechea biserică. L-au rugat pe primarul Dumitru Flucuş din Şinca Nouă să facă un acoperiş ca să protejeze săpăturile peste iarnă. Anul următor, în 2009, au venit din nou şi au curăţat cu câţiva tineri din sat tot perimetrul cu multă grijă şi au scos la iveală ruinele“, a mai menţionat părintele Matei.

După evaluările profesorul Antal Lucaci, cunoscut şi pentru săpăturile din jurul bisericii vechi de la Sâmbăta de Sus, începutul acestei mănăstiri merge până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, după 1550.

Reluarea vieţii monahale

Descoperirea arheologică le-a determinat pe autorităţi să înainteze spre centrul eparhial toate demersurile pentru reluarea vieţii monahale. Parohul din Şinca Nouă, părintele Sorin Suciu şi primarul Dumitru Flucuş s-au gândit că este bine să reînfiinţeze mănăstirea pe locul unde exista înainte de campania lui Bucov din perioada 1765-1786.

Actuala obşte, formată din patru vieţuitori a venit de la Mănăstirea din Şinca Veche, iar la aşezământul din Şinca Veche a venit o obşte de maici de la Mănăstirea Bistriţa, Vâlcea. „Am ridicat un corp de chili cu toate cele necesare, cu o trapeză şi cu bucătărie. Am ridicat şi un paraclis închinat Sfântului Nectarie şi Sfintei Anastasia. Iată că, două sute de ani, această mănăstirea a existat spre slava lui Dumnezeu, apoi 250 de ani fost ascunsă în pământ, iar în 2009 am reluat viaţa monahală, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului“, ne-a mai explicat părintele stareţ.

În paraclis se află o raclă cu părticele din moaştele Sfântului Nectarie, aduse de la Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos. Mănăstirea Grigoriu este cunoscută pentru faptul că trimite duhovnici la Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina, pentru a spovedi obştea de acolo. Mănăstirea Grigoriu a primit în dar părticele din moaştele Sfântului Nectarie şi a oferit şi obştii de la Şinca Nouă. De asemenea, există şi părticele din moaştele Sfintei Anastasia.

„Am găsit în pomelnicele ctitorilor care au donat pământul vechii mănăstiri, câte patru-cinci femei cu acest nume, ceea ce înseamnă că din prima generaţie care a plecat de la Şinca la Şinca Nouă, dintre mame, bunici şi copile, foarte multe au purtat numele de Anastasia“, continuă părintele Matei.

Noua biserică

Viaţa duhovnicească a obştii gravitează în jurul paraclisului, unde se oficiază zilnic cele şapte Laudele, dimineaţa la ora patru şi seara la orele 16:00. Hramul paraclisului este Duminica tuturor Sfinţilor Români dintr-un motiv aparte, prin care se face o legătură între trecut şi prezent. Fiindcă nu s-a găsit nici un document referitor la hramul vechii mănăstiri, atunci s-a considerat că hramul Tuturor Sfinţilor Români este cel mai potrivit, pentru că această sărbătoare cuprinde pe toţi trăitorii, martiri şi cuvioşii cunoscuţi şi necunoscuţi.

Recent, IPS Mitropolit Laurenţiu a aşezat piatra de temelie pentru biserica mare a mănăstirii, care va avea şi hramul Sfântului Prooroc Isaia. Proiectul noii biserici prevede ca ruinele vechii mănăstiri să fie cuprinse în zidire, la nivelul I, unde va fi şi un paraclis pentru slujbele oficiate sâmbăta.

„Am ales şi hramul Sfântului Proroc Isaia pentru că a fost evanghelistul Vechiului Testament şi a anunţat naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Este un sfânt al trecutului, care anunţă ce va fi în viitor, aşa cum biserica noastră va fi legată de trecut prin ruinele de la primul nivel, dar şi de viitor prin noul spaţiu liturgic. Am ales acelaşi loc pentru biserică, pe locul unde a fost aşezată crucea în 1985, unde locaţia din poiană nu-ţi lasă impresia c-ar fi fost mănăstirea şi vom construi în faţa bisericii un corp de chilii pentru monahii ce vor veni aici“, a mai spus părintele Matei Bilauca.